N-am fost lovită niciodată de un camion, dar corpul meu se simte acum ca și când ar fi fost lovit de un camion și nu a pățit nimic și trebuie să verifice dacă fiecare lucru e la locul lui și funcționează ok. Cel puțin ăsta e sentimentul meu… Sunt într-un fel de stare de șoc… E complicat… Pentru a câta oara constat că lucrurile nu dispar doar pentru că le ignor? Toate sunt la fel și mă pot preface o vreme că nu e așa, dar totuși e așa. E nașpa!
De îndată ce mi-am dat seama că 1 ianuarie anul ăsta nu e o dată perfectă pentru a începe lucruri, m-am gândit să sar la 12. 12 ianuarie 2012. Mă gândeam să scriu ceva de genul 12 rezoluții în 2012, dar adevărul e că nu m-am gândit la ele. Nu am de fapt nici o rezoluție. Sunt câteva lucruri pe care le vreau, dar le-am mai vrut și pâna acuma. So, nothig new! Cel mai nou lucru ar putea fi că sper ca anul viitor să am o listă noua de dorințe pentru că pe astea le-am îndeplinit.
Azi de dimineață m-am gândit să aleg la poza zilei o poză cu Magellan pentru că e un pic bolnav acum. Apoi mai târziu când tot făceam ordine prin casă m-am gândit să aleg o poză cu casa noastră de pe vremea când nici mobila nu fusese adusă. Și mai târziu când munceam la un cozonac și nu prea îmi ieșeau lucrurile așa cum trebuiau, m-am întrebat dacă să pun o poză cu un cozonac. Până la urmp am ales o poză de când abia împlinisem 20 de ani, când nu aveam motan, locuiam la ai mei și nu numai că nu știam să fac cozonac, dar nici aragazul nu știam să-l aprind. Au trecut anii peste mine. Mă întreb
Eu zic așa, că dacă n-are cine să îți pună cadouri în cizmulițe de Moș Nicolae cel mai bine îți pui singur. Dacă nu mai suntem la varsta copilariei în care mama și tata să ne pună cadouri în ghetuțe, nu înțeleg de ce nu ți-ai putea face bucuria asta singur. Mi se pare așa o bucurie simplă și frumoasă. Sigur că nu mi-aș putea pune în cizmele lăsate pe hol la îndemâna lu’ Magellan dulciuri sau fructe, dar am încercat cu altele și a mers. Nu le-a ros, nu le-a mâncat. Nu mi-aș fi pus oricum dulcirui în cizme pentru că nu prea mai îmi cumpăr dulciuri din comerț de când fac eu tot feluri de bunătăți.
Am descoperit de ceva vreme că am ceva probleme cu atenția, adică sufăr măcar uneori de un fel de deficit de atenție. Mai ales când trebuie să fac ceva ce nu-mi place sau să fiu atentă la ceva ce nu-mi place. Poate nu e deficit de atenție, poate e doar o smecherie să fac orice altceva decât ceea ce trebuie. Nu știu, dar studiez pentru că încerc să mă curăț de toate obiceiurile proaste și constat că sunt cam multe rău.
Încep să mă enervez. Pe mine, desigur. Nu știu cum să încep postarea asta. Știu cum să-i scriu cuprinsul si incheierea, dar mi se pare complicat să ma explic în introducere. Rândurile astea în care bat campii nu pot ține loc de introducere, dar în timp ce le scriu mă gândesc că poate reușesc să găsesc o introducere. Cam care e treaba? Eu sunt un om așa și pe dincolo… Adică sunt destul de timidă. Nu mă bag în seamă cu alții. Stau în umbră și urmăresc tot. Nu înseamnă că nu gândesc, nu înseamnă că nu am o părere, nu înseamnă că nu îmi pasă. Înseamnă că uneori mi se pare că nu e cazul să vorbesc și alte
Stiți genul ala de film în care eroina principal e în mare rahat și se tot plânge și nu știe ce să facă până într-o zi când nu se mai poate și o ia din loc?? Și îți arată ăia în film cum dintr-odata începe să meargă la sală, să slăbească, să învețe nu știu ce, să își găsească job, iubit… bla bla?! Ei bine, vreau și eu așa ceva!!!
Da, oameni buni, mă așteaptă Parisul… pentru mai multe zile decât oricând… Vă dau voie să mă invidiați pentru asta, dar nu și pentru altceva, căci în rest toate-s cam la fel… Toate sunt triste oarecum, mai ales că nu se schimbă…
Mi-am dorit de o infinitate de ori sa dispar cumva. Sa nu mai exist, sa nu-si mai aduca oamenii aminte de mine ca am existat, sa ma dezintegrez cumva. Mi-am dorit asta in general cand m-am simtiti singura, dar mai ales cand m-am simtit neinteleasa. Neinteleasa, ca si singura, m-am simtit de foarte multe ori in viata si ca sa nu mai tot lupt cu toti oamenii cel mai simplu mi se pare sa dispar.
E cam greu să am o poză a zilei în condițiile în care nu prea mai am poze. Calculatorul meu e mai mult decât în comă zilele astea și până îl readuc la viață (în cazul în care am să mai reușesc vreodata) sunt lipsită de 90 de gb de poze. Am gasit totuși pe hard-diskul extern niște poze de la Lyon care n-au mai încăput pe partiția cu poze și au rămas acolo. Am ales o poză cu mine din tren în drum spre Grenoble… are ea semnificațiile ei…
Observ că lumea a apreciat cele 2 palme, chiar dacă doar virtuale, semn că e foarte bine ce am făcut. Acum sigur că nu a fost ieri și nici măcar azi prima zi din restul vieții mele, dar cu siguranță spre asta tind. Mă chinui de multă vreme să găsesc o vorbă de duh care nu mai știu a cui e, dar zicea ceva de genul că daca îți dorești să te schimbi și să devi într-un anumit fel, cel mai bine e să te comporți ca și cum ai fi și vei sfârși prin a fi. Am vrut să scriu asta de mult timp, dar n-am gasit cuvintele exacte și am așa un sentiment că doar pentru că n-am
Am citit-o mai devreme pe Prințesa urbană scriind despre rost și inevitabil m-am gândit la al meu. M-am gândit inevitabil la toate discuțiile astea pe care le am de mai bine de 2 ani despre ce ar trebui să fac eu. Am avut discuțiile astea cu toată lumea, cu toți prietenii, cu Cip… Una din prietene chiar mi-a spus ca n-aș fi eu daca nu mi-aș pune atâtea probleme, că dacă n-aș avea nici o problemă, aș avea o problemă că nu am probleme. Nu știu exact care e adevărul. O problemă am.