Încă o dată încerc să mă explic…

Ile/ May 20, 2011/ Ganduri/ 1 comments

Am citit-o mai devreme pe Prințesa urbană scriind despre rost și inevitabil m-am gândit la al meu. M-am gândit inevitabil la toate discuțiile astea pe care le am de mai bine de 2 ani despre ce ar trebui să fac eu. Am avut discuțiile astea cu toată lumea, cu toți prietenii, cu Cip… Una din prietene chiar mi-a spus ca n-aș fi eu daca nu mi-aș pune atâtea probleme, că dacă n-aș avea nici o problemă, aș avea o problemă că nu am probleme. Nu știu exact care e adevărul. O problemă am. Nu pot să stau așa. O să-mi ziceți că uite că totuși stau, dar nu o fac liniștită deloc, vă zic sincer. O altă prietenă mă întreba de ce îmi fac atâtea probleme, că doar am stabilitate sentimentală, am o casă în care să stau și bani cu care să trăiesc. So, de ce mă doare capul?! Ca și cum pot să stau și să nu fac nimic doar pentru că am din ce trai si o casă și un iubit. Și dacă mâine nu or să mai fie toate astea?! Dacă iubitul pleacă la alta, dispar și casa și banii, și eu cu ce rămân?!? Trăim într-o epocă în care nu mi se pare acceptabil așa ceva. Nu că aș fi eu vreo militanta a ceva, dar au fost multe femei care au luptat pentru a avea dreptul să muncească, serios, nu sunt eu aia care să spun că rău au făcut, că e bine să stai degeaba!! Îmi doresc din tot sufletul să fac ceva. Și în tot timpul ăsta în care eu trăiesc nefericirea maximă, lumea mă invidiază de nu mai poate. Toată lumea zice ce bine o duc eu, că nu trebuie să muncesc, că nu trebuie să fac nimic. Că Cip are o leafă suficient de bună să mă întrețină și pe mine și toată lumea se uită cu atâta invidie la mine, când eu sunt o nefericită. Când privesc pentru câteva secunde la mine din afară nici măcar nu mă recunosc. Serios, eu sunt asta?!?!? Asta care nu face nimic?!?!? Asta care nu muncește?!? O, Doamne, cum să fac oamenii să înțeleagă cât sunt eu de nefericită?!??! Și mai presus de toate, cum să ies din toată nefericirea asta. Lumea îmi zice că ar trebui să mă bucur de tot ce am, de tot timpul ăsta liber pentru care sunt așa invidiată. Nu înțeleg că atunci când mi s-a dat norocul ăsta, nu mi s-a dat și norocul de a mă bucura de el. Nu. Mi s-au dat toate macinările astea, toate nefericirile astea, toate întrebările. Nu am primit cu tot timpul ăsta și răspunsul la întrebările pe care le tot am. Nu mi s-a dat nici naivitatea de a lua lucrurile pur și simplu și a nu mai pune întrebări. Atunci când am primit ”fericirea asta”, mi s-au dat și toate întrebările ca să nu mă plictisesc, iar eu n-am găsit răspunsuri…

Ufff! Să revin la rost, la întrebări, la ce ar trebui să fac. De ceva vreme m-a apucat chestia asta cu gătitul. Am avut noroc de mi-au ieșit unele, mă pricep?, nu se știe prea clar. Cândva, într-un timp îndepărtat se pare că mi-am dorit să am un bistro. Nu știu de unde a venit asta, nu-mi aduc aminte și nici nu-mi explic pentru că revelația posibilului talent este relativ recentă. Acum, pentru că tot sunt la răscrucea asta în care am poposit și nu reușesc să mai plec, prieteni îmi tot spun să o iau pe calea asta. Nu știu cum să le explic că nu am curajul acum, că am temeri, că e complicat. Până acum am trăit cu o imagine despre mine și imaginea asta nu coincide cu treaba asta cu bucătăritul. Nu știu exact ce am crezut că am să fac cu viața mea, dar mie mi-a plăcut matematica, mi-au plăcut cifrele, mi-au plăcut și altele. Am crezut că asta am să fac în viață. Nu pot să mă apuc de ceva atât de nou, de fără legătură cu trecutul meu când nu știu sigur dacă am încheiat-o cu primul capitol din viața mea. Dacă de fapt nu e rostul meu treaba asta cu bucătăritul, nu vreau să mă mai întorc în primul capitol. Vreau să știu mai întâi că am terminat-o definitiv cu el și dacă nici cu bucătăritul n-o fi să fie, să trec mai departe. Să caut altceva. Mai am nevoie de o încercare, nu vreau să o ratez, dar nu reușesc să o găsesc.

E târziu și am scris atât de mult că nici nu-mi vine să cred. Mă întorc la treburile mele și la învățatul pentru un alt examen la psihologie. Psihologia asta e o treabă separată de toate și într-un fel am vrut să fie doar a mea. Nu am gândit-o neapărat ca un capitol. Ce se va mai întâmpla rămâne de văzut…