Nu se mai poate! îmi tot zic de la o vreme gândindu-mă că iar a mai trecut o zi și eu nu scriu nimic. Nu știu de ce e important să sciu. Am sentimentul clar că nu am nimic de zis. Mă întreb când am avut. Nu am cititori fideli, nu mă urmărește lumea, deci nu e important să scriu și cu toate astea scriu de ani și ani de zile. Normal că scriu pentru mine. Fie că mă ajută la ceva: să mă descarc, să îmi clarific gânduri, fie pur și simplu ca să-mi aduc aminte mai încolo. Acum nu știu ce-ar trebui să scriu. E frig! Uite asta e de scris! Că e ca naiba de frig deși
Au trecut parcă secole de când n-am mai scris pe blog și cam așa și e. Am stat o lună în țară și eu n-am fost în stare să scriu nimic. În parte pentru că am fost foarte ocupată, în parte pentru că am trecut prin mult prea multe stări și nu în ultimul rând pentru că nu am apucat să stau deloc cu mine. Nu am avut răgazul să stau singură la o cafea și să mă gândesc la mine, la ce urmează, la ce mai vreau să fac sau să încerc. Nu am avut timp de gânduri, de planuri, de rezoluții. Tot timpul m-am gândit ce bunătăți să mai fac, cum să găsesc timp să le fac, cum
Daaaaaa! Home, sweet home! Am ajuns acasă în anul în care am fost cel mai mult plecată. Mai durează până ”acasă” o să fie altundeva. Eu oricum mă adaptez așa de repede și acasă e oriunde sunt. De curând am avut revelația că de fapt ”acasă” e acolo unde am condimente. Nu știu cum să explic foarte clar asta. Adică atunci când am venit pentru prima dată la Paris n-am avut condimente cu mine și nici nu mi-am cumpărat de aici, căci în 12 zile cât am stat atunci am zis că pot să trăiesc și fără condimente.
E luni și mai e puțin până ajungem acasă! Așa pe ultima sută de metri abia aștept! Îmi place de mine câteodată când nu văd parte goală a paharului, ci doar pe cea plină chiar dacă paharul poate e chiar gol de-a binelea. So what, who cares? :)) Sunt invadată de o stare de bine deși nu știu exact ce am făcut. Poate pentru că am mâncat mai devreme niște paste cu spanac și ricotta si somon! (nu făcute de mine) Cred că de multe ori mâncarea mă bine dispune 🙂 Sau poate nu e de la asta! Habar n-am! Sunt zen! Acum, în secunda asta! Poate mai târziu îmi trece :))
Neața bună, oameni buni! De dimineață când am făcut ochii mari am descoperit zăpada afară. A fost așa o surpriză și m-am bucurat, mai ales că aici nu trebuie să-mi fac griji cu roțile de iarnă…
Umblă vorba prin târg că ar fi decembrie și iarnă. Nu prea înțeleg cum vine asta… Poza de mai jos am făcut-o azi, pe la Trocadero… E adevărat că erau probabil vreo 3 grade, dar…
Habar n-am cum a trecut timpul, dar cert este că n-a mai rămas decât o lună până la sfârșitul anului. N-am avut un plan anul ăsta, o listă cu lucruri de îndeplinit, dar n-a fost un an chiar rău și nici un an total risipit. Nu știu dacă este corect spus că am trăit mai mult clipa și m-am lăsat dusă de val, dar s-ar putea așa să fi fost. Îmi amintesc cât eram de distrusă la începutul anului și mă bucur că măcar în parte mi-a mai trecut.
N-am mai scris de o groază de timp, cel puțin așa mi se pare. Am fost ocupată sau așa mi s-a părut. N-am mai reușit în pauze să mai scriu și pe blog. M-am simțit obosită. Adevărul e că iar mă simt obosită și tristă. Nu pot să le fac pe toate, nu pot să lupt cu toate. Nu știu cum să fac. Nu știu cum să trăiesc. Obosesc.
Când pe prima pagină a blogului sunt atât de multe poze de miercuri e evident că e cazul să mai scriu și eu ceva pe aici. Nu mi-e clar exact ce și nici despre ce. Sunt la Paris. Asta o știe deja oricine. Anul ăsta am stat mai mult aici decât în București. Uneori nu mi-e clar unde e acasă, aici sau acolo. Sunt omul care se atașează de oameni, de lucruri, de locuri, dar sunt și omul care se adaptează incredibil de repede la lucruri și locuri noi. În orice loc unde stau mai mult de o săptămână încep să mă simt deja ca acasă. Cred că asta mi se întâmplă pentru că intervine deja o rutină de trezire
Am stat strâmb și am judecat drept, m-am întors în pat de pe o parte pe alta, m-am tot frământat cum să scriu și mai ales cum să încep povestea asta care nu-i nicidecum o poveste, ci e 100% realitate. Până la urmă încep cum o fi mai mă explic pe parcurs. Eu mă tund în ultimii ani, deobicei de două ori pe an, lăsând la o parte dățile în care piticii mei din cap îmi spun că trebuie să mă tund scurt. Scurt însemnând tăiat drept până la bărbie sau cam așa ceva. S-ar putea ca asta să se cheme bob, dar nu sunt convinsă.
Sunt iar în avion. Am o plăcere cumva curioasă de a scrie în avion. Mi se pare cumva mișto să îmi scot laptopul în avion și să scriu ca și cum aș scrie ceva important. Până la urmă scriu despre viața mea și viața mea e importantă chiar dacă doar pentru mine. Înainte să încep să scriu am găsit în același document salvat pe laptop un text mai vechi scris pe blog și ce mi-a plăcut… Uneori mi se pare că scriu bine. Doar uneori, asta așa ca să nu creadă cineva că am impresia că mă și pricep la scris.