Plang…
Plâng, plâng și iar plâng. Mă opresc și ochii iar mi se umplu de lacrimi. Am obrajii umflați de plâns, ochii atât de roșii. Scriu și mi se încețoșează privirea, trebuie să-mi trag o clipă sufletul să pot vedea iar bine tastele. Nu am un clasament al zilelor cele mai triste, nu știu când am plâns mai mult sau mai puțin și nici nu vorbesc deobicei despre asta. Știu doar că ma simt tristă, că am impresia că lumea mea se prăbușește bucată cu bucată și am impresia că nu mai sunt multe bucați de căzut. Am impresia că nu mai e mult până o să cadă toate bucațile, iar atunci am să cad și eu și nu mă voi mai ridica vreodata.
Totul sună atât de trist, atât de iremediabil și chiar așa mi se pare. Cât am să mai pot oare merge așa? Nu mai am pași, i-am terminat aproape pe toți.
A venit primăvara și la mine pare că este mai rău ca-n cea mai neagră iarnă…
nu mai plange. sau mai bine plangi pana simti ca nu mai poti. e bine sa te descarci. gandeste-te ca pana la urma orice zi e un inceput nou si daca nu maine, nu poimaine, tot o sa vina o zi in care vei rade si te vei simti cel mai implinit om din lume