Poza de azi e făcută fix în urmă cu un an în parcul Monceau… Parcă au trecut de atunci niște vieți întregi… Nu mă mai plimb în ultimul vreme cu aparatul după mine pentru că e și mare și greu, dar mai ales pentru că am făcut în Paris mii de poze… la multe dintre ele nici n-am apucat să mă uit…
Sunt iar în avion. Am o plăcere cumva curioasă de a scrie în avion. Mi se pare cumva mișto să îmi scot laptopul în avion și să scriu ca și cum aș scrie ceva important. Până la urmă scriu despre viața mea și viața mea e importantă chiar dacă doar pentru mine. Înainte să încep să scriu am găsit în același document salvat pe laptop un text mai vechi scris pe blog și ce mi-a plăcut… Uneori mi se pare că scriu bine. Doar uneori, asta așa ca să nu creadă cineva că am impresia că mă și pricep la scris.
… și toată lumea așteaptă vinerea pentru că mai apoi urmează week-endul…
Unsprezece ani în urmă ne cumpăram împreună cartea de franceză de clasa a 12-a pentru că ni se părea prea scumpă și prea inutilă să dăm amândouă banii pe ea. Franceza nu ne era dragă și nici nu ne părea interesantă. Zece ani în urmă tăiam cu foarfeca, filă cu filă, aceiași carte pentru ca fiecare din noi să ia câte o jumătate și totuși să nu ne mai fie folositoare niciuneia. Iată-ne acum, zece ani mai târziu, la Paris împreună! când ea locuiește în Tours, iar eu semi-locuiesc la Paris… Nici una din noi nu a știut și nici nu cred că a crezut asta…
Altă dumincă, alt castel… De data asta Château de Fontainebleau pe care eu l-am mai vizitat și în urmă cu doi ani, în prima mea vizită la Paris…
Mai multe poze altă dată…
N-aș fi aflat c-a venit toamna dacă nu mi-ar fi spus un prieten cocor… Cum pot versurile astea să-mi revină în minte de fiecare dată când vine toamna…
Ieri era cât pe ce să rămân fără aparatul foto, așa că l-am luat la plimbare să fac ceva poze. Nu s-a stricat, nu din cauza asta arată poza așa… i-am aplicat niște filtre 😀 Și totuși vine toamna… și vai, suntem bătrâni…
În seara asta sufăr de un fel de instabilitate psihică. De fapt tot timpul sufăr de ea, doar că uneori pare mai pronunțată. Mă enervează căldura. Am plecat din țară la 42 de grade. 42 de grade la umbră, nu la soare, nu pe asfalt. 42 de grade la umbră!! Oribil, îngrozitor, de neimaginat. Am fost fericită să plec, să fug, să dispar. Am visat Parisul și frigul de aici. Mi l-am imaginat cu ochii minții. Când am ajuns noaptea la hotel erau 17 grade!! 17!!! Da, genial, minunat, nemaipomenit!! În prima zi am luat sacoul cu mine.
Pentru că Parisul e plin de vederi și schițe pe care le pot face și eu 😀
V-am zis că m-am întors. Da. M-am întors la Paris 😀 Știu, sună într-un mare fel :)) Sunt un om norocos. M-am întors iar pentru două luni la Paris și mă plimb prin oraș ca și cum aș locui aici. Nu mai am sentimentul că sunt o turistă în acest oraș
