Zilele astea sunt nu-știu-cum… fără chef, dar și cu chef… obosită, amețită, fonfănită… cred că vreau să dorm… Am eu o fază a mea când nu am chef de nimic, nu vreau să fac nimic, nu vreau sa vorbesc cu nimeni, mănânc ce gasesc, beau multa cafea și ma cert cu Mage :)) Deși nu e incă vară mie mi se pare că e…
Poza pe care am ales-o azi e de prin Paris și mi-a plăcut de când am făcut-o cu o lună în urmă… Atât.
Ultima oară când scriam pe blog scriam dintr-un fel de cafenea pariziană, dacă pot să-i spun așa. Acum scriu de acasă, din casa mea, dacă pot să-i spun așa… Nici asta nu e casa mea cum nici aia nu era o cafenea pariziană… dar casa asta are pereții galbeni așa cum i-am ales eu și are copacul ăsta desenat de mine pe perete. Nu știu cine sunt și ce caut eu oriunde. Nu știu ce se întâmplă și nici măcar ce s-a întâmplat… Despre ce va fi nu știe oricum nimeni… Nimic nu contează și eu par ușor pierdută aici. O să mă regăsesc într-un târziu de vară… cel puțin așa sper. Sper că n-am trăit degeabă și sper că
În seara asta plec iar de la Paris…
Căutând ce ar mai fi de văzut prin Paris am descoperit luni canalul Saint-Martin…
Pentru că în urmă cu 2 săptămâni am fazut Hugo și pentru că zilele trecute am ajuns pe lângă Gara Lyon…
Câteodată mă supăr pe mine pentru că nu scriu pe blog în fiecare zi, așa cum făceam cu ceva vreme în urmă, dar până la urmă offline-ul e mai important decât online-ul și este destulă vreme să le povestesc pe toate dacă sunt de povestit… Câteodata vin toate peste mine și am impresia că n-am să reușesc să mai trăiesc. Câteodată îmi dau seama n-are cum să fie așa, că e doar o senzație că o să mă rup în două, că viața nu începe și nu se termină cu nimic, că trec oricum toate. Ani în urmă mi-a zis cineva într-o zi în care eram foarte stresată, că dacă nu ține de mine să schimb lucrurile să nu mă
Același Paris, același Turn… de data asta apus…
Bună seara! Intuiesc cumva că va fi seară când niște perechi de ochi vor poposi pe pagina asta. Vă scriu de la Paris ca să vă spun că sunt bine-sănătoasă. Timpul mi-l ocup plimbându-mă. Câteodată pe jos, câteodată cu autobuzul. Îmi place chestia asta la Paris. Să mă plimb cu autobuzul și să mă zgâiesc pe geam la cafenele, la blocuri, la clădiri interesante. Când umblu cu metroul citesc dintr-o carte.
Later edit: Aseară eram cam obosită așa că nu am reușit decât să aleg poza. Azi vă povestesc și de ce am ales-o. • La Paris miroase a primăvară și mie îmi place teribil asta, deși nu e soare. Atunci era ceva mai primăvară ca acum dar n-are nimica. • Merg pe un drum complicat și plin de tentații la finalul căruia sper să arăt precum în figura de mai jos. • În urmă cu un an, o întâmplare întâmplătoare a dus cumva la reîntâlnirea celor 3 mândre din poză. Sper că sunt suficiente motivele astea.
Peste fix o oră (de când scriu eu textul ăsta, nu de când o să-l public pe blog) avionul în care mă aflu o să aterizeze la Paris. Stau cu netbook-ul în brațe și căștile în urechi (ascultând Speranța Țapinarilor) pe scaunul de la geam și mă minunez de ce mi se întâmplă. Cine ar fi crezut? Nu mi-am imaginat nici în urmă cu 8 ani (împliniți ieri, nu azi cum credeam eu) când am acceptat invitația de la Cip să mergem împreună la o bere că o să rămânem împreună atâția ani. De ieri pâna azi nimic nu e surprinzător, dar dacă e să privesc în urmă cu 10 ani lucrurile n-au nici o legătură cu ce mi-am imaginat
De fiecare dată când pot să spun că plec sunt un om măcar un pic mai fericit. Deci, iată, plec!