Pentru că în general mi-e incredibil de dor…
Nu-i prima dată când mi-o spun, dar o mai spun o dată: să nu uiți niciodată oamenii cărora le-ai dat foarte mult și care n-au știut decât să-ți întoarcă spatele și să calce în picioare tot ce ai făcut tu, tot ce le-ai oferit tu și asta doar pentru că au putut! E marți! De dimineața mai spre prânz m-am gândit să scriu și n-am sțiut ce și acum sunt tristă, nervoasă, supărată! După ce am polemizat intens pe tema egoismului uman în general și mai apoi despre cum oamenii fac copii din egoism și tot din egoism nu fac copii, m-am mai enervat puțin că n-am știut ce altceva să fac!
Săptămâna de scris… He, he. Este iar luni! Câteodată am impresia că nu există decât zile de luni pentru că în fiecare luni mă gândesc să scriu e blog. Uneori reușesc, alteori nu. Nu-i treabă ușoară. Întotdeauan primul gând apare dimineața după ce rămân singură. E luni și vreau – nu vreau trebuie să fiu entuziasmată că uite, iar e luni și e un nou început. E o nouă șansă să fac lucrurile cum trebuie. Numai că niciodată luni nu e ziua bună să fac ceea ce trebuie pentru că mai nou lunea e un fel de zi de răsfăț pe motiv că e luni și deci e suficient de nasol și așa, fără un motiv anume, de ce să
Nu mai știu cum m-am trezit de dimineață, dar înainte de prânz mă cuprinsese un fel de depresie, de oboseală și mai ales de căldură! Urăsc teribil să-mi fie cald în casă, prea cald! Iar toamna e complicată din punctul ăsta de vedere! Dar a trecut…
Trec printr-o fază dubioasă zilele stea, de fapt sunt mai multe zile decât doar zilele astea și de fapt nu e o fază total necunoscută mie, căci îmi este cunoscută de ani de zile. Nu știu totuși cum să scap de ea. Mereu zic că încerc să mă tratez, dar și asta e doar o fază. Cele două faze, faza de prăpastie și faza de ridicare din prăpastie, alternează la nesfârșit astfel încât nu-s nici în prăpastie de tot, dar nici departe nu-s. Alternanța asta doar mă lasă să trăiesc fără să mă lase să fac mare lucru în rest. Sigur că una-alta mai fac, dar sunt departe de ce mi-aș dori.
Târziu în noapte sau dimineață devreme. Nu știu exact unde sunt și sunt cumva pierdută. Sunt aici în fața unei pagini virtuale încă nescrisă și mă întreb ușor retoric (deși nu mi-e clar dacă există așa ceva) cu ce s-o mai umplu. Mi se pare greu să mai scriu de la o vreme pentru că îmi lipsesc și ideile și gândurile și tot. De fapt nu-mi lipsește nimic. Cel mult curajul de a așterne lucrurile cumva. Caut de luni bune o zi pentru mine și dacă nu-i timp pentru o zi măcar pentru câteva ore. Nimic! Nu am găsit nimic!
O tăcere grea s-a lăsat peste tot și toate fără un motiv anume. Pur și simplu așa s-a întâmplat, fără un motiv anume, fără un tragism anticipat. Tot mă gândesc să mă întorc la scris și nu știu care sunt cuvintele potrivite, așa că zilele trec una câte una așteptând să depășesc momentul.
Trag aer în piept. Azi e 15 și e luni, un fel de 1 și luni la jumătate de lună. Tot încerc să-mi amintesc că asta e viața, că acum, aici și în fiecare clipă asta e viața mea. Nu mâine, nu poimâine, nu peste 10 ani când poate o să am o viața mai nu știu cum, nu, viata e acum, right now! Cred că tot timpul am trăit ca și cum viața nu ar fi acum, ca și cum viața ar veni mai încolo, nu știu exact când… Uneori mai uit, sau mai corect, doar uneori îmi aduc aminte. În rest, trăiesc absent o viață nu prea clară.
Dap, prima jumătate de an din 2013 s-a dus. Nu știu să zic excat ce am făcut în ea, dar știu că mi se pare că anul nou a fost demult… Aproape că nu îmi mai aduc aminte exact gustul tortului de atunci, dar știu precis că a fost genial și asta nu doar pentru că l-am făcut eu, ci pentru că a fost într-adevăr genial!