Nu sunt in ordinea importantei, ci doar cum mi-au venit la mana…. 10 lucruri de care sunt mandra 1. Am zburat cu parapanta 2. Am luat 10 la mate la admitere la liceu 3. Am luat examenul pentru carnetul de sofer din prima 4. Am slabit multe multe kg frumos si sanatos 5. M-am inscris la a doua facultate (cea de psihologie) 6. M-am angajat in 3 companii mari de la noi 7. Mi-am dat demisia din toate cele 3 mari companii 🙂 8. Stiu sa fac puzzle-uri si cubul lui rubik (variantele 3×3×3 si 4×4×4) 9. Fac cel mai bun tort de clatite posibil 10. Am o memorie buna 10 lucruri de care nu sunt mandra 1. M-am
Gata! Am inteles!! N u o sa reusesc nimic, niciodata! Nu imi pot misca fundul nici macar prin casa, darmite sa mut muntii din loc…. Acum nu ca as avea ceva cu muntii, ca nu sunt asezati bine, dar este asa grozav sa ai senzatia ca i-ai putea muta de-adevaratelea din loc….. nu mai cred nimica…. Niciodata nu exista nici un inceput, niciodata nu se misca nimica, niciodata nu pot face nimica…. Tot timpul se intampla ceva, tot timpul mi se intampla ceva care ma face sa nu reusesc si absolut tot timpul sfarsesc, ca acuma, sa-mi plang de mila…. Ca nu pot face aia, ca nu pot face cealalta…. Nu am nici cea mai vaga idée ce sa
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi, Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi. Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc De atâţia copii şi de-atât nenoroc Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu, Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu. Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei, Care ştiu dureros ce e suta de lei. De sunt tineri sau nu, după actele lor, Nu contează deloc, ei albiră de dor Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn! Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla, Eu îi ştiu
Sunt un pic nedumerita… de ce suntem pe lumea asta atat de singuri?! desi am 2 parinti, 2 frati, un iubit si 2 parinti aferenti mai rau decat parintii din dotarea proprie si ceva gagici cu care sa despic firul in 1375 de bucati, am sentimentul clar ca suntem singuri pe lume. Nu numai eu, asa in general… Nu suntem singuri pe lume indiferent de cati oameni sunt in jurul nostru?!?! Imi aduc aminte de o seara de vineri acum ceva ani, intr-un bar cu 2 prietene. Ne intrebam daca am da petrecerea perfecta, fiecare in parte, pe cine am invita. Nu mai stiu exact cati invitati aveau ele, dar eu una meditand adanc si fiind pentru o clipa dureros
A cata oara o iau de la capat? Nu imi mai aduc aminte numarul, nu mai tin socoteala… De cate ori a contat? de mult mai putine ori… Toata lumea stie povestea aia cu de luni, de la 1, de maine…. Maine e doar luni, luni e doar maine…. Mi-e atat de frica sa mai trag linie, mi-e atat de frica sa mai cred intr-un inceput… Nu toate sunt bune, nu toate tin, nu toate sunt definitive…. plus ca mi-e frica sa sper…. mereu se intampla ceva potrivnic chiar de maine, de luni din prima zi…. Cand nu sunt un om puternic sunt destul de slaba…. si rareori mai am forta sa lupt, sa lupt cu mine! Si totusi
… sa fugim undeva… ca si sufletul meu e o mahala….. …9 zile, 1925 km, 19 judete traversate….. medias, reghin, bistrita, baia mare, sapanta, sighet, maramures, barsana, viseu, mocanita, valea vaser-ului, prislop, campulung moldovenesc, humor, voronet, moldovita, sucevita, putna, suceava si cetatea, cetatea neamtului, humulesti, mos chiorpec, agapia si varatec, ploaie, iasi, bojdeuca, vaslui, bunica……frumos, frumos tare…. trist a fost doar la final cand am aflat vestea cea rea…. Tatiana Stepa a plecat….
tic, tac, tic, tac, tic… bang, banggg, bangg…… ceasul a sunat ora exacta, timpul a expirat, n-a mai ramas nici o zi, nici o ora, nici maacar o secunda amarata…. tragi linie, scazi, aduni, stornezi si apoi le asezi corect pe toate… la sfarsit toate stau aranjate frumos, rand dupa rand…. la sfarsit se lasa tacere…. e greu sa pleci, dar nu ai alta solutie…. cateodata te grabesti sa pleci, cateodata te grabesti sa ramai… niciodata nu e o alegere usoara…. eu niciodata nu m-am grabit sa raman…. doar sa plec…. mereu teatral, mereu fara cale de intoarcere, cuvintele sunt grele si nu se pot sterge si nici macar storna…. da, ati ghicit, am plecat iar din loc, in lumea
July 19th, 2009 Imi doresc cateodata sa dispar. Pur si simplu sa inchid ochii si apoi cand ma trezesc sa fiu in alta parte. In cu totul alta parte, sa nu mai existe nimeni dintre cei cunoscuti, nici familie, nici prieteni, nici dusmani, nimeni…. sa fiu undeva unde nimeni nu ma cunoaste, nimeni sa nu stie nimic despre mine…. sau poate doar sa dispar, asa puff… si sa dispar, nu sa mor, doar sa dispar ca si cand nici n-am existat vreodata…. Am sentimentul clar si de nestavilit ca nimeni nu ma intelege, nimeni de la primul pana la ultimul… si atunci nu mai pot…. nu stiu exact de ce, dar intotdeuna mi-am dorit sa fie cineva pe lumea asta,
Se inchide Yahoo!360 și trebuie să spun că am un oareșce regret legat de asta. Am scris multe bloguri, au fost 3 ani și jumătate în care de multe ori m-am descarcat așternându-mi acolo gândurile și ideile legate de orice și de toate. A fost un prieten bun care m-a lăsat să scriu chiar dacă uneori n-a citit nimeni sau alteori au citit prea mulți…. Păcat că se închide, dar povestea merge mai departe, mai ceva ca vântul din vama veche…
Era dimineata si in linistea din camera suna telefonul. S-a trezit brusc. Astepta telefonul asta. Era telefonul care o anunta ca o ia de la capat. S-a dus la calculator sa-si verifice mailul. Nu primise nimic, probabil ca o sa mai dureze un pic. Asta era, trebuia din nou sa o ia de la capat si vroia sa o faca in mare fel. Tot incercase marea cu sare, dar nu iesise nimica. Tot astepta sa inceapa o viata noua, dar inceputul se lasa asteptat. Lua micul dejun tarziu, putin inainte de pranz. Vroia sa iasa in lume mai tarziu. Se gandea ca vara e pe sfarsite, ca o sa vina toamna. Nu facuse mare lucru in vara asta, doar se
Vreau să fug și nu pot, picioarele mi se lipesc de asfaltul topit….vreau să fug, dar singura soluție e să merg încet, pas cu pas, un picior înaintea celuilalt, doar așa pot reuși să evadez…. o lună, tic, tac, tic… secundele se târăsc pe ceas mai leneș decât picioarele mele pe asfalt, mai trebuie să rabd o lună….
Când oare or să ia toate sfârșit? când, pentru o clipă, voi putea sta in loc? când cerul va avea exact culaorea pe care mi-o doresc?… îmi simt oboseala din pleoape, picioarele grele și mintea amorțită…. vreau să urlu și nu e tocmai potrivit, vreau să înțeleagă toți că nu se poate și totuși prea puțini înteleg…. lumea largă iși cere iar tributul și eu nu-mi doresc decât să-l pot plăti… ce ieri mi se părea imposibilul, azi cu siguranță nu mai e….. mi-ar plăcea ca timpul să stea o clipa în loc și, chiar în clipa în care nimeni nu e atent, eu să plec pe șest :))))