Zilele astea tot încerc să-mi revin dintr-o letargie/astenie sau ce o fi ea. E de la primăvară sau de la lipsa ei, de la prea multă ploaie, prea puțină lumină, poate și de la prea puține dulciuri. Nu să le mănânc, mai ales să le fac. Am reușit 3 zile și jumătate să fac bine, să fiu bine, iar mai apoi ce? Mai apoi am uitat ce am gândit și lucrurile s-au întâmplat cumva greșit. Am uitat răspunsurile pe care le-am găsit sau pur și simplu nu am mai pus întrebarea corectă. Încep să mă trezesc de undeva, dar și asta îmi mănâncă creierul nu numai timpul. Chiar acum creierul meu ar trebui să fie ocupat cu altceva, nu cu întors
2017! What about 2017? Niște ani de zile, în ciuda faptului că mi-am făcut planuri sau am avut niște vise despre cum să-mi trăiesc viața sau cum să o schimb, lucrurile au părut că sunt în zadar. Totuși, n-am încetat să fac exercițiul ăsta de a privi înapoi spre anul ce a trecut și nici spre a privi inainte spre ceea ce mi-aș fi dorit. Uneori n-am reușit să trag concluziile corecte, uneori n-am învățat nimic din asta, alteori pur și simplu n-am știut nici măcar ce să fac, nu numai cum să fac. Inerția m-a dus înainte de la an la an, inainte cu viața, nu neaparat înainte pe drumul cel bun. N-aș ști să pun neapărat degetul pe
Abia respir. La propriu. Am răcit, nici nu mai știu când am mai fost răcită, dar uite că am răcit. Nu stiu exact cum am reușit. Probabil statul lângă un cuptor mereu încins și intratul în congelator nu e cea mai reușită combinație. Norocul meu ca am doua zile libere. Până sâmbătă sper să-mi mai revin. Mă rog, norocul e al lor mai mult decât al meu, că fără zilele astea libere nu știu dacă era oricum ok să muncesc așa răcită. Și că legile lu Murphy să funcționeze și de data asta, când am ajuns acasă am constatat că centrala nu mai merge. Chiar nu se mai stricase de mult. De când a venit frigul și am reînceput să
E miercuri, iar miercuri! Ziua asta îmi cam stă în cale cumva, dar mereu încerc să mă descurc cu ea. Nu știu exact de ce poza asta, nu știu exact pentru ce e timpul acum. E timpul pentru muncă probabil, e timpul pentru organizat viața pe model nou, e timpul pentru gândit lucruri. Ce să mai, e timpul… Îmi plac ceasurile de tot felul…
A trecut iar ceva timp de la ultima postare pe blog. Am mai vrut să scriu de câteva ori, am chiar și niște drafturi salvate. Am scris o postare pe hartie, lungă tare, pe care n-am ajuns să o transcriu niciodată. Nimic din toate astea de fapt nu se întâmplă pentru prima dată, dar e ok. Nu vreau să trăiesc, cel puțin nu acum, cu presiune că ar trebui să scriu aici sau în altă parte. O să scriu când și cum o să simt și o să pot. E toamnă iar și parcă simt asta mai bine acum, întoarsă de la 34 de grade din România la doar 16 grade aici. În Liverpool nu e niciodată prea cald așa
E prima dată când am venit în țară și acasă nu m-a așteptat nimeni, când am băgat cheia în ușă și nu s-a auzit nici un mieunat, când nici un blănos frumos n-a vrut s-o șteargă pe ușă afară, când n-am avut nici un motan de luat în brațe, când nu și-a tocit nimeni ghearele pe valiza mea roșie, când n-am avut de luptat cu nimeni pentru a-mi scoate lucrurile din bagaj, când nu a mieunat nimeni cu noaptea în cap să mă trezească, când nu a mai avut nimeni nimic de reclamat…
Cel mai grozav motan ever! My dear boy, you’ll be missed!
