Trecut-au anii…
Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri și niciodată n-or să vie iară, căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară, povești și doine, ghicitori, eresuri… ce fruntea-mi de copil o-nseninară, abia-nţelese, pline de-nţelesuri…
Stau în pat lângă un morman de chestii destul de inutile. Unele sunt de aruncat, unele de mutat în altă parte. Mi-e lene. Nu mi-e cald, poate doar un pic foame. Sunt un pic pleoștită fără motiv. Poate un pic melancolică.
Am dat peste o hârtie de acum 5 ani, de după licență, pe care scriam că societatea asta ne pervertește. Cat de adevărat. Acum vreo 7-8 ani ziceam că sistemul e devină. Asta mi-a adus într-un fel un punct în plus la examenul de geometrie, deși nici măcar nu pledam cauza mea. Altă dată susțineam sus și tare că atitudinea contează. În clasa a 8-a scriam într-un caiet de amintiri: … dar din păcate acest lucru este practic imposibil pentru că teoretic nimic nu va fi niciodata imposibil…. Habar n-am despre ce era vorba… și nici nu știu de ce mi-am amintit acum toate lucrurile astea… Poate de la melancolie, poate de la plictiseală, poate pentru că se apropie 15 iunie, sau poate pentru că se fac cât de curand 5 ani de la terminarea facultății, sau poate pentru că mai am un pic până la o nouă licență…
Cât de diferite mi se pare acum lucrurile față de ’90, ’94, ’98, 2002, 2006… Nu mai există sentimentul de eliberare, nu mai există emoția, nu mai există bucuria, nu mai există entuziasmul și nici întrebările. Sentimentul că s-ar putea să mă aștepte ceva, undeva… e atât de mic… E aproape ca și cum n-ar exista…
Astăzi chiar de m-aş întoarce, a-nţelege n-o mai pot… Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta, cu tot?…