E luni și mai e puțin până ajungem acasă! Așa pe ultima sută de metri abia aștept! Îmi place de mine câteodată când nu văd parte goală a paharului, ci doar pe cea plină chiar dacă paharul poate e chiar gol de-a binelea. So what, who cares? :)) Sunt invadată de o stare de bine deși nu știu exact ce am făcut. Poate pentru că am mâncat mai devreme niște paste cu spanac și ricotta si somon! (nu făcute de mine) Cred că de multe ori mâncarea mă bine dispune 🙂 Sau poate nu e de la asta! Habar n-am! Sunt zen! Acum, în secunda asta! Poate mai târziu îmi trece :))
Întotdeauna am avut o invidie, ba nu nu o invidie, că nu e cu ură și pismuire, o admirație, pentru oameni care fac lucruri, care își urmează vise. Nu e vorba de succesul lor, ci de curajul lor de a-și încerca visele. Eu mă simt ca vânzătorul de cristaluri din Alchimistul. Eu nu prea am curajul ăsta. Din când în când mă plâng de asta prietenilor mei iar ei îmi zic că nu-i așa, că am mai făcut și eu câteceva, că am de ce să fiu mândră și parcă au și ei dreptatea lor, dar mie nu mi se pare de ajuns. Poate mă judec prea aspru, poate am făcut câteceva. Cert este că mereu îmi ies în cale
Am primit acum o groază de vreme o leapșă de care nu m-am ocupat nici până în ziua de azi căci sunt o varză cu carne stricată, mai ales în ultimul timp. Totuși n-am îmbătrânit chiar așa de rău încât să uit de ea și îmi macină creierii acest task neîndeplinit. Fie vorba doar între noi, mai am o leapșă pe care n-am executat-o, dar sper că o s-o rezolv și pe aia într-o zi cu și mai multe accese de conștiință. Deci purced la treabă… 1.Postezi imaginea Liebster Blog Award 2. Apoi sa spui 11 lucruri despre tine. 3. Sa raspunzi la intrebarile adresate de cel care te-a nominalizat dupa care sa formulezi un set nou de 11 intrebări. 4.
E toamnă și mi-e dragă toamna și m-a apucat depresia pe care m-am ținut bine să n-o accept. Am trăit o vreme ca și cum ea n-ar exista și acum îmi bate la ușă, în geamuri, și îmi zice sunt aici!! Nu poți să mă ignori la nesfârșit! Și eu chiar nu pot! A naibii ea depresie, cum mă face pe mine din vorbe! Nu am chef nici azi cum n-am avut chef nici ieri. Afară e cald, mai cald ca în vară, nu vara din țară, vara de aici. Ieri a fost înnorat și am crezut că d-asta n-am chef. Azi e cald ca vara și miroase a toamnă sub castanii din parc. Cad frunzele, dar tot e cald…
Ultima zi de vară e chiar și ea spre sfârșite… A fost o vară tare frumoasă dacă mă întrebați pe mine, nu știu voi ce părere aveți. A fost o vară cu multă mare, apă, soare, piscină, scoici, vin… Am învățat să înot, chiar dacă doar bras, reușesc chiar să fac și pluta… A fost și o lună de Paris, mai este una…A fost și un tort cu tot felul de ciocolăți și zmeură și marțipan… Acum vine toamna și bine face că vine căci mie tare îmi plac începuturile și mai ales începutul toamnei. Sper să ne auzim mai des, acum că am reușit să mut blogul în casa lui, în casa mea 🙂 http://jurnaldezicuzi.corcotoi.ro
Pentru că vara se duce lăsând amintiri…
În seara asta sufăr de un fel de instabilitate psihică. De fapt tot timpul sufăr de ea, doar că uneori pare mai pronunțată. Mă enervează căldura. Am plecat din țară la 42 de grade. 42 de grade la umbră, nu la soare, nu pe asfalt. 42 de grade la umbră!! Oribil, îngrozitor, de neimaginat. Am fost fericită să plec, să fug, să dispar. Am visat Parisul și frigul de aici. Mi l-am imaginat cu ochii minții. Când am ajuns noaptea la hotel erau 17 grade!! 17!!! Da, genial, minunat, nemaipomenit!! În prima zi am luat sacoul cu mine.
V-am zis că m-am întors. Da. M-am întors la Paris 😀 Știu, sună într-un mare fel :)) Sunt un om norocos. M-am întors iar pentru două luni la Paris și mă plimb prin oraș ca și cum aș locui aici. Nu mai am sentimentul că sunt o turistă în acest oraș
Se vede că mi-am pierdut exercițiu de a scrie pe blog. Nu știu cu ce să încep, nu știu cum să spun ce vreau să spun… De 3 ani de zile mă tot afund într-o prăpastie și tot de 3 ani de zile încerc să ies din ea. Aș zice că nu am încercat destul, de vreme ce nu am reușit până acum. Adevărul este că am și momente bune, dar nu reușesc să mă țin prea bine de ele. Mereu încerc, dar la un moment dat nu mai pot și mă pierd și cad. Am fost un om perseverent, nu știu de ce azi nu mai sunt. Am reușit când eram mai tânără (ce mă amuză exprimarea asta, ma
Mi-e atât de somn de parcă n-am dormit de o viață! În casă e frig, afară plouă. Magellan s-a întros pe aparatul de la cablu pe care l-a abandonat când au venit căldurile. Eu m-am întors la blogul pe care l-am abandonat când n-am mai avut timp de el. Iar mă gândesc să ma adun de pe drumuri și să-mi fac un plan. Să mă gândesc iar ce și cum să fac, sa mă organizez un pic. Când viața vine peste mine nu mai am timp să le fac pe toate, nu mai am nici energie. Adevărul e că mă simt vlăguită și ploaia asta nu mă ajută deloc. Singura mea certitudine este că totul e incert și mai trebuie
Săptămâna asta îmi pare mai aglomerată decât alte săptămâni ale mele. Mi-am propus atâtea că nu știu cum o să o scot la capat, sper doar să reușesc în mare parte tot. Sper să-mi iasă toată rețetele, sper să fie soare că să-mi iasă pozele cât mai bune, să apuc să ajung peste tot unde mi-am propus să ajung și cumva să mă văd și cu toți oamenii cu care trebuie să mă văd. Mai sper să ajung și serile viitoare la Festivalul Florian Pittis, așa cum am reușit și în seara asta. Eh, cam atât pentru începutul ăsta de săptămână… și în caz că nu ați văzut montajul de pe Papa la Ile, vi las și aici… Noapte frumoasă…
Am făcut azi niște poze și poate chiar o să iasă ceva drăguț, cine știe… Am ajuns iar la teatru ceea ce mă face nemaipomenit de fericită. Înerc să recuperez timpul pierdut. Încerc și să merg mai departe… Mă bucur că seară mai este răcoare și sper să ajung să profit de ea înainte să dispară… Încerc să mai profit și de mine înainte să dispar… Noapte frumoasă…