Perseverența…
Se vede că mi-am pierdut exercițiu de a scrie pe blog. Nu știu cu ce să încep, nu știu cum să spun ce vreau să spun…
De 3 ani de zile mă tot afund într-o prăpastie și tot de 3 ani de zile încerc să ies din ea. Aș zice că nu am încercat destul, de vreme ce nu am reușit până acum. Adevărul este că am și momente bune, dar nu reușesc să mă țin prea bine de ele. Mereu încerc, dar la un moment dat nu mai pot și mă pierd și cad. Am fost un om perseverent, nu știu de ce azi nu mai sunt. Am reușit când eram mai tânără (ce mă amuză exprimarea asta, ma face să par așa bătrână) să fac lucruri prin perseverentă, să obțin lucrurile pe care le-am vrut. Uneori a fost chiar șocant pentru toată lumea cum am reușit, dar reușeam să reușesc. Azi nu mai reușesc să reușesc. Azi mă împotmolesc. Ce nu reușesc foarte clar să înțeleg e de ce nu continui când dau de greu, de ce chiar daca o iau un pic pe arătură nu mă întorc repede la drumul cel bun? Am acum obiceiul ăsta să mă opresc de tot dacă greșesc. Dacă ar fi vorba despre un joc e ca și când încep nivelul și la un moment dat ratez să iau niște puncte și în loc să continui nivelul, să îl termin, eu mă opresc și vreau să-l iau de la capăt. Evident nu reușesc să mai termin niciodată nivelele. În cazul în care depășesc un nivel sau două sau trei, fără greșeală, și ajung la un nivel mai avansat și greșesc, se alege praful. În loc să iau doar nivelul ăla de la capat, trebuie să le iau pe toate. Nu astea sunt regulile jocului. Jocurile astea pe care le joc, îmi permit să reîncep nivelul, sau să-l duc la bun sfârșit și fără să obțin punctajul maxim, dar eu mă oblig cumva să mă întorc la nivelul de început. Nu știu cum și de ce sunt așa. Sau poate știu. Pentru că am jucat odată în viață foarte multe nivele impecabil, unul după altul și am reușit să termin jocul și să fiu foarte mândră de mine, iar acum nu mai reușesc asta.
Când eram în școala generală scriam destul de urât. Nu mă interesa prea mult să scriu frumos, ci doar cât să înțeleagă profesorii ce scriu pe la lucrări, ceea ce nu se întâmpla chiar întotdeauna, dar aia era. În clasa a 7-a am început să facem funcții la algebră și tot scriam f și am ajuns la concluzia ca f-ul meu prea era oribil. Am început să scriu f de tipar. Prin exercițiu am început să scriu peste tot f-ul de tipar, nu doar la algebră la funcții. Îmi plăcea teribil cum arăta scrisul de tipar și îmi plăceau teribil oamenii care scriau așa. Sigur că nu aveam colegi de clasă care să scrie de tipar. Doar oamenii mari scriau de tipar și asta îmi plăcea și mai tare. Și uite așa, din zi în zi, am început să transform fiecare literă în literă de tipar. Nu scriam cuvinte întregi de tipar la început. Mă obișnuiam treptat să scriu o literă și când consideram că am terminat cu ea, că o scriu tot timpul cum ar trebui, treceam la altă literă. Trebuia totuși să iau notițe la școală, să scriu după dictare la ore și scrisul de tipar era mai greoi decât cel de mână. Uite că nu mai știu care a fost ultima literă pe care m-am obișnuit s-o scriu de tipar, dar multă vreme am știut și chiar și în ziua de azi îmi place de mine că scriu de tipar. Sigur că dacă trebuie să iau notițe (cine mai scrie azi cu pixul pe hârtie??) și sunt foarte grăbită să scriu mai leg literele cum se leagă în scrisul de mână, dar în rest scrisul meu e un scris de tipar.
De ce povestea asta? Pentru că uite un lucru pe care l-am făcut cu perseverență când eram în clasa a 7-a. Mai uitam din când în când să scriu de tipar litera la care ”lucram”, dar nu mă descurajam, mergeam înainte. Nu făceam nivelul fără greșeală și cu toate astea am terminat toate nivele și am obținut în final punctajul maxim.
De ce sunt azi în blocajul ăsta, că dacă am făcut o greșeală trebuie neapărat să o iau de la capăt? De ce nu pot să depășesc momentul și mă dau bătută?! De ce cum am rămas o clipă în urmă abandonez orice luptă? De ce mă simt azi descurajată de orice minuscul eșec și mă afund în marile mele eșecuri? De ce dacă pierd lupte, abandonez războaie??
Sunt totuși un om perseverent chiar dacă puterile îmi sunt slăbite, chiar dacă nu prea mai am muniție și resurse. Continui să ies la luptă, trebuie doar să învâț să nu mai capitulez atât de repede în fața dușmanilor…
Cred ca raspunsul e doar la tine. Si mai cred cu convingere ca toate lucrurile pleaca de la creier. Asa ca daca tu iti propui, iti impui si te motivezi sa faci un anume lucru, e imposibil ca ceva sa te poata opri ( vorbesc la modul general, fara a lua in calcul situatii particulare). Eu sunt convinsa ca daca iti stabilesti un scop precis si in fiecare zi lucrezi (psihic) ca acel ceva sa implineasca, motivandu-te si continuand in pofida obstacolelelor intalnite, mici sau mari, o sa reusesti. Trebuie doar sa iti recuperezi putin din increderea din care , cred, ai mai pierdut in ultimul timp, din moment ce acum ti se pare ca nu mai esti la fel de perseverenta ca inainte. Ba esti, dar ai nevoie sa iti reamintesti satisfactiile pe care ti le ofera si sa te gandesti mereu ca tu poti!
O seara buna!
Multumesc Larisa! Da, trebuie sa imi recuperez din increderea in mine! Lucrez la asta, lucrez la toate… Una din probleme este ca am pus foarte multa presiune pe mine, daca as face lucrurile fara presiunea asta imens ca trebuie sa reusesc probabil as reusi mai repede si mai bine… Ce sa fac, cercurile astea vicioase ma strang tare! Da’ si eu lupt, nu ma las 🙂