De câteva nopți am o problemă cu aerul condiționat al vecinului de deasupra. Inițial am crezut că apa care curge de la aerul lui cade pe un fel de tăblie/acoperiș de la balconul meu și facea un zgomot deranjant în liniștea nopții. Acum nu mai sunt așa convinsă că e de la apa aia. Oricum ar fi tot de la aerul lui condiționat este. N-am fost încă la el să discutăm problema. Eu sunt o tipă al naibi de răbdătoare pe alocuri și încă nu mi-am învățat lecția cu ”lucrurile care merg prost vor merge din ce în ce mai prost mai ales dacă nu faci nimic în privința asta”.
Iote cum a venit vara și marea la mine pe blog. Azi am fost mai bine și parca văd cum în câteva zile o sa trec de la supararea pe alții la supărarea pe mine. Ah, cât de bine mă cunosc! Chiar nu am fost în ultimul timp supărată pe mine și parcă e timpul să mă enervez iar și pe asta, mai ales acum că iar mai imbătrânesc puțin. Totul e atât de ciclic. Mă întreb dacă am să rup cerurile astea vicioase vreodată. M-am mai întrebat asta, nu-i prima dată. Mai am timp se pare de întrebări, căci de fapt numai asta fac. Pun întrebări fără să reușesc să găsesc răspunsuri pertinente. Dar să nu ma iau acum
Ieri m-am plimbat prin centru cu aparatul foto după mine și azi v-am adus poza asta… ușor din alte timpuri…
Zilele astea mi-e un pic greu. Sunt fie amărâtă, fie supărată, fie disperată. O să treacă… cel puțin parte din ele. Celelalte par să nu mai dispară. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, toate sunt aici de o vreme și nu pleacă niciodată definitiv, doar se transformă în alte și alte probleme. Iar am ajuns la fundul sacului și iar urmează să mă încarc de undeva cu niște energii pozitive pentru o vreme. E un dat, așa mi se întâmplă… Sigur că am obosit de atâtea suișuri și coborâșuri, sigur că iar mi se pare că nu mai pot. Mă întreb dacă nu o să ajung cât de curând la faza la care chiar n-am să mai pot deloc.
E vineri după-amiaza și soare mare afară. Doar câteva ore ne mai despart de marea eliberare, de marea mică vacanță ce urmează. Tot omul de la micul la marele corporatist vrea, speră și va pleca până la urmă undeva. Eu, ca un om cu nimic, aștept cuminte doar eliberarea orașului. Aștept să vad cum oamenii se vor scurge rând pe rând din București, lăsându-l la final aproape singur. Aproape singur spun, pentru că eu am să rămân cu el și poate chiar am să mă plimb prin parcurile lui goale. Sigur am să merg la teatru și poate chiar am să fac ceva de mâncare. Cam astea sunt planurile mele, să savurez cumva orașul mai gol și poate, cine știe,
Zilele astea sunt nu-știu-cum… fără chef, dar și cu chef… obosită, amețită, fonfănită… cred că vreau să dorm… Am eu o fază a mea când nu am chef de nimic, nu vreau să fac nimic, nu vreau sa vorbesc cu nimeni, mănânc ce gasesc, beau multa cafea și ma cert cu Mage :)) Deși nu e incă vară mie mi se pare că e…
Nu știu alții cum sunt și în clipa asta nici nu îmi pasă, dar mie îmi plac unele clișee. Clișee de prin filme, în care oamenii fac tot felul de lucruri și pare mișto și vreau și eu, domne, să fac lucrurile alea mișto. Desigur în filme lucrurile pare foarte naturale de cele mai multe ori, foarte de acolo, pe când nu pare nicicum de aici. Vreau și eu să fiu de acolo, să fac și eu aia sau cealaltă și mai ales vreau să fie și la mine la fel de mișto. În sensul că n-aș vrea să fac aia și cealaltă și să constat că nu e mișto. Vreau și eu în clișeele alea. Mă rog, nu în
M-am trezit cu chef de lene. De fapt nu m-am trezit ci am fost smulsă cu violență din visare de soneria telefonului fix tocmai când mă uitam la tvr 2 deși nu sunt convinsă că mă uitam la televizor, s-ar putea să fi fost chiar acolo în platou prin spate. Să vă povestesc repede până nu uit că deja m-am uitat pe geam de când m-am trezit. Era blonda de la Bambi și zicea că o să cânte singură, că sor-sa se lasă de cântat că oricum ea nu a vrut să facă muzică si ea, adică blonda, era fericită că în sfârșit o să cânte singură.
Poza pe care am ales-o azi e de prin Paris și mi-a plăcut de când am făcut-o cu o lună în urmă… Atât.
Pentru că uneori pare că uităm să fim buni și pentru că zilele astea se pare că ne mai aducem totuși aminte vă supun atenției următorul mesaj pe care l-am primit zilele trecute și pe care îl postez mai jos. Am să vă rog să-l citiți și să procedați așa cum credeți voi de cuvință. Noapte luminată! Mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava. Este diagnosticata cu meningiom, o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport. Viata si vederea ei depind de aceasta operatie, iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa
E luni. Am treabă. M-am trezit dimineață, am dat de mâncare la pisoi, am baut apă cu lămâie și am mâncat un covrig. Am băut și niște cafea rămasa de ieri. Stau. Am văzut chiar și un film tembel. Frunzăresc netu fără o țintă. Magellan doarme dus ca și cum nu exista nimic altceva pe lumea asta. Eu am de făcut cozonaci. Ah! Mi-am amintit, am scos laptele și untul și ouăle din frigider. În rest stau. Afară nu e soare. Am și ceva poze de selectat, aranjat, publicat. Mai bine stau. Mai e timp…