Ieri m-am plimbat prin centru cu aparatul foto după mine și azi v-am adus poza asta… ușor din alte timpuri…
Zilele astea mi-e un pic greu. Sunt fie amărâtă, fie supărată, fie disperată. O să treacă… cel puțin parte din ele. Celelalte par să nu mai dispară. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, toate sunt aici de o vreme și nu pleacă niciodată definitiv, doar se transformă în alte și alte probleme. Iar am ajuns la fundul sacului și iar urmează să mă încarc de undeva cu niște energii pozitive pentru o vreme. E un dat, așa mi se întâmplă… Sigur că am obosit de atâtea suișuri și coborâșuri, sigur că iar mi se pare că nu mai pot. Mă întreb dacă nu o să ajung cât de curând la faza la care chiar n-am să mai pot deloc.
E vineri după-amiaza și soare mare afară. Doar câteva ore ne mai despart de marea eliberare, de marea mică vacanță ce urmează. Tot omul de la micul la marele corporatist vrea, speră și va pleca până la urmă undeva. Eu, ca un om cu nimic, aștept cuminte doar eliberarea orașului. Aștept să vad cum oamenii se vor scurge rând pe rând din București, lăsându-l la final aproape singur. Aproape singur spun, pentru că eu am să rămân cu el și poate chiar am să mă plimb prin parcurile lui goale. Sigur am să merg la teatru și poate chiar am să fac ceva de mâncare. Cam astea sunt planurile mele, să savurez cumva orașul mai gol și poate, cine știe,
Zilele astea sunt nu-știu-cum… fără chef, dar și cu chef… obosită, amețită, fonfănită… cred că vreau să dorm… Am eu o fază a mea când nu am chef de nimic, nu vreau să fac nimic, nu vreau sa vorbesc cu nimeni, mănânc ce gasesc, beau multa cafea și ma cert cu Mage :)) Deși nu e incă vară mie mi se pare că e…
Nu știu alții cum sunt și în clipa asta nici nu îmi pasă, dar mie îmi plac unele clișee. Clișee de prin filme, în care oamenii fac tot felul de lucruri și pare mișto și vreau și eu, domne, să fac lucrurile alea mișto. Desigur în filme lucrurile pare foarte naturale de cele mai multe ori, foarte de acolo, pe când nu pare nicicum de aici. Vreau și eu să fiu de acolo, să fac și eu aia sau cealaltă și mai ales vreau să fie și la mine la fel de mișto. În sensul că n-aș vrea să fac aia și cealaltă și să constat că nu e mișto. Vreau și eu în clișeele alea. Mă rog, nu în
M-am trezit cu chef de lene. De fapt nu m-am trezit ci am fost smulsă cu violență din visare de soneria telefonului fix tocmai când mă uitam la tvr 2 deși nu sunt convinsă că mă uitam la televizor, s-ar putea să fi fost chiar acolo în platou prin spate. Să vă povestesc repede până nu uit că deja m-am uitat pe geam de când m-am trezit. Era blonda de la Bambi și zicea că o să cânte singură, că sor-sa se lasă de cântat că oricum ea nu a vrut să facă muzică si ea, adică blonda, era fericită că în sfârșit o să cânte singură.
Poza pe care am ales-o azi e de prin Paris și mi-a plăcut de când am făcut-o cu o lună în urmă… Atât.
Pentru că uneori pare că uităm să fim buni și pentru că zilele astea se pare că ne mai aducem totuși aminte vă supun atenției următorul mesaj pe care l-am primit zilele trecute și pe care îl postez mai jos. Am să vă rog să-l citiți și să procedați așa cum credeți voi de cuvință. Noapte luminată! Mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava. Este diagnosticata cu meningiom, o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport. Viata si vederea ei depind de aceasta operatie, iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa
E luni. Am treabă. M-am trezit dimineață, am dat de mâncare la pisoi, am baut apă cu lămâie și am mâncat un covrig. Am băut și niște cafea rămasa de ieri. Stau. Am văzut chiar și un film tembel. Frunzăresc netu fără o țintă. Magellan doarme dus ca și cum nu exista nimic altceva pe lumea asta. Eu am de făcut cozonaci. Ah! Mi-am amintit, am scos laptele și untul și ouăle din frigider. În rest stau. Afară nu e soare. Am și ceva poze de selectat, aranjat, publicat. Mai bine stau. Mai e timp…
Ca să mai colorăm puțin zilele, nu că zilele n-ar fi colorate, dar eu zilele astea deși sunt bine, nu-s chiar în formă…
Ultima oară când scriam pe blog scriam dintr-un fel de cafenea pariziană, dacă pot să-i spun așa. Acum scriu de acasă, din casa mea, dacă pot să-i spun așa… Nici asta nu e casa mea cum nici aia nu era o cafenea pariziană… dar casa asta are pereții galbeni așa cum i-am ales eu și are copacul ăsta desenat de mine pe perete. Nu știu cine sunt și ce caut eu oriunde. Nu știu ce se întâmplă și nici măcar ce s-a întâmplat… Despre ce va fi nu știe oricum nimeni… Nimic nu contează și eu par ușor pierdută aici. O să mă regăsesc într-un târziu de vară… cel puțin așa sper. Sper că n-am trăit degeabă și sper că