Na! că timpul trece peste toți, oameni sau motani și Magellan a împlinit 2 ani!
Săptămâna asta îmi pare mai aglomerată decât alte săptămâni ale mele. Mi-am propus atâtea că nu știu cum o să o scot la capat, sper doar să reușesc în mare parte tot. Sper să-mi iasă toată rețetele, sper să fie soare că să-mi iasă pozele cât mai bune, să apuc să ajung peste tot unde mi-am propus să ajung și cumva să mă văd și cu toți oamenii cu care trebuie să mă văd. Mai sper să ajung și serile viitoare la Festivalul Florian Pittis, așa cum am reușit și în seara asta. Eh, cam atât pentru începutul ăsta de săptămână… și în caz că nu ați văzut montajul de pe Papa la Ile, vi las și aici… Noapte frumoasă…
Peste unele lucruri e mai înțelept să lași să se așeze praful pentru că praful le va acoperi și le dai uitării. Nu știu ce pot face oamenii mai obsedați de curățenie care obișnuiesc să șteargă prea des praful… Nu e totuși cazul la mine cu obsesia prafului, dar nici cu uitarea nu prea-mi merge… Oricum momentul a trecut, am tăcut… Mă așteaptă o săptămână agitata și sper eu că și frumoasă. Unele lucruri îți pot umple ziua și viața mai mult decât poți crede 🙂 Ah, și am descoperit acum pe seară un cadou perfect pentru mine. M-aș și grăbi să mi-l iau singură dar aștept să văd mai întâi dacă l-a mai descoperit cineva 😀 Pentru mâine am
Am făcut azi niște poze și poate chiar o să iasă ceva drăguț, cine știe… Am ajuns iar la teatru ceea ce mă face nemaipomenit de fericită. Înerc să recuperez timpul pierdut. Încerc și să merg mai departe… Mă bucur că seară mai este răcoare și sper să ajung să profit de ea înainte să dispară… Încerc să mai profit și de mine înainte să dispar… Noapte frumoasă…
De câteva nopți am o problemă cu aerul condiționat al vecinului de deasupra. Inițial am crezut că apa care curge de la aerul lui cade pe un fel de tăblie/acoperiș de la balconul meu și facea un zgomot deranjant în liniștea nopții. Acum nu mai sunt așa convinsă că e de la apa aia. Oricum ar fi tot de la aerul lui condiționat este. N-am fost încă la el să discutăm problema. Eu sunt o tipă al naibi de răbdătoare pe alocuri și încă nu mi-am învățat lecția cu ”lucrurile care merg prost vor merge din ce în ce mai prost mai ales dacă nu faci nimic în privința asta”.
Iote cum a venit vara și marea la mine pe blog. Azi am fost mai bine și parca văd cum în câteva zile o sa trec de la supararea pe alții la supărarea pe mine. Ah, cât de bine mă cunosc! Chiar nu am fost în ultimul timp supărată pe mine și parcă e timpul să mă enervez iar și pe asta, mai ales acum că iar mai imbătrânesc puțin. Totul e atât de ciclic. Mă întreb dacă am să rup cerurile astea vicioase vreodată. M-am mai întrebat asta, nu-i prima dată. Mai am timp se pare de întrebări, căci de fapt numai asta fac. Pun întrebări fără să reușesc să găsesc răspunsuri pertinente. Dar să nu ma iau acum
Zilele astea mi-e un pic greu. Sunt fie amărâtă, fie supărată, fie disperată. O să treacă… cel puțin parte din ele. Celelalte par să nu mai dispară. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, toate sunt aici de o vreme și nu pleacă niciodată definitiv, doar se transformă în alte și alte probleme. Iar am ajuns la fundul sacului și iar urmează să mă încarc de undeva cu niște energii pozitive pentru o vreme. E un dat, așa mi se întâmplă… Sigur că am obosit de atâtea suișuri și coborâșuri, sigur că iar mi se pare că nu mai pot. Mă întreb dacă nu o să ajung cât de curând la faza la care chiar n-am să mai pot deloc.
E vineri după-amiaza și soare mare afară. Doar câteva ore ne mai despart de marea eliberare, de marea mică vacanță ce urmează. Tot omul de la micul la marele corporatist vrea, speră și va pleca până la urmă undeva. Eu, ca un om cu nimic, aștept cuminte doar eliberarea orașului. Aștept să vad cum oamenii se vor scurge rând pe rând din București, lăsându-l la final aproape singur. Aproape singur spun, pentru că eu am să rămân cu el și poate chiar am să mă plimb prin parcurile lui goale. Sigur am să merg la teatru și poate chiar am să fac ceva de mâncare. Cam astea sunt planurile mele, să savurez cumva orașul mai gol și poate, cine știe,
Nu știu alții cum sunt și în clipa asta nici nu îmi pasă, dar mie îmi plac unele clișee. Clișee de prin filme, în care oamenii fac tot felul de lucruri și pare mișto și vreau și eu, domne, să fac lucrurile alea mișto. Desigur în filme lucrurile pare foarte naturale de cele mai multe ori, foarte de acolo, pe când nu pare nicicum de aici. Vreau și eu să fiu de acolo, să fac și eu aia sau cealaltă și mai ales vreau să fie și la mine la fel de mișto. În sensul că n-aș vrea să fac aia și cealaltă și să constat că nu e mișto. Vreau și eu în clișeele alea. Mă rog, nu în
M-am trezit cu chef de lene. De fapt nu m-am trezit ci am fost smulsă cu violență din visare de soneria telefonului fix tocmai când mă uitam la tvr 2 deși nu sunt convinsă că mă uitam la televizor, s-ar putea să fi fost chiar acolo în platou prin spate. Să vă povestesc repede până nu uit că deja m-am uitat pe geam de când m-am trezit. Era blonda de la Bambi și zicea că o să cânte singură, că sor-sa se lasă de cântat că oricum ea nu a vrut să facă muzică si ea, adică blonda, era fericită că în sfârșit o să cânte singură.
Pentru că uneori pare că uităm să fim buni și pentru că zilele astea se pare că ne mai aducem totuși aminte vă supun atenției următorul mesaj pe care l-am primit zilele trecute și pe care îl postez mai jos. Am să vă rog să-l citiți și să procedați așa cum credeți voi de cuvință. Noapte luminată! Mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava. Este diagnosticata cu meningiom, o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport. Viata si vederea ei depind de aceasta operatie, iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa