Unsprezece ani în urmă ne cumpăram împreună cartea de franceză de clasa a 12-a pentru că ni se părea prea scumpă și prea inutilă să dăm amândouă banii pe ea. Franceza nu ne era dragă și nici nu ne părea interesantă. Zece ani în urmă tăiam cu foarfeca, filă cu filă, aceiași carte pentru ca fiecare din noi să ia câte o jumătate și totuși să nu ne mai fie folositoare niciuneia. Iată-ne acum, zece ani mai târziu, la Paris împreună! când ea locuiește în Tours, iar eu semi-locuiesc la Paris… Nici una din noi nu a știut și nici nu cred că a crezut asta…
Primul meu blog l-am avut la 360 la yahoo și l-am început pe 23 decembrie 2005. Nici nu-mi vine să cred cât timp a trecut de atunci. Pentru un om care are un blog doar pentru el am scris mult, foarte mult. O vreme m-au citit niște oameni, apoi nu m-au mai citit. Unii s-au mai întors, alții n-au mai venit. Într-o vreme scriam altfel și cumva îmi place mai mult cum scriam atunci. Nu știu foarte exact când am schimbat stilul și nici nu știu dacă e potrivit să mă întorc la stilul ăla deși uneori o mai fac.
Da! Iubesc primăvara! Iar! În fiecare an! O iubesc mereu! Nu mă satur niciodată de ea! Aș vrea să fie mereu primăvară! Nu cred că aș putea să mă satur de ea. Îmi aduc aminte de toate primăverile mele și cumva le-aș vrea pe toate. Mi-e dor de eu, de un alt eu, de un alt eu mai vechi. Nu știu dacă am să-l mai întâlnesc vreodată. Ziua asta de primăvară mi-a amintit de o altă mine. Acum îmi pare că sunt mai bătrână și mai diferită. Încerc să-mi reamintesc de eul ăsta mai vechi al meu. Nu știu cum să fac să îl aduc înapoi. Nu știu dacă mi-a mai fost dor de cineva atât de tare. Acum, în
Peste fix o oră (de când scriu eu textul ăsta, nu de când o să-l public pe blog) avionul în care mă aflu o să aterizeze la Paris. Stau cu netbook-ul în brațe și căștile în urechi (ascultând Speranța Țapinarilor) pe scaunul de la geam și mă minunez de ce mi se întâmplă. Cine ar fi crezut? Nu mi-am imaginat nici în urmă cu 8 ani (împliniți ieri, nu azi cum credeam eu) când am acceptat invitația de la Cip să mergem împreună la o bere că o să rămânem împreună atâția ani. De ieri pâna azi nimic nu e surprinzător, dar dacă e să privesc în urmă cu 10 ani lucrurile n-au nici o legătură cu ce mi-am imaginat
So, început de lună! Am schimbat adresa blogului, am schimbat și aspectul și cine știe, poate și atitudinea. Niciodată n-am să încetez să sper… Poza e de astă vară, de pe drumul spre Cetatea Cisnădioara. Frumos loc, frumoase amintiri…
Trebuia să scriu de ceva vreme despre asta, dar nu am găsit timpul sau starea necesară. A venit totuși vremea să scriu. Acum ceva vreme am primit leapșa asta de la Larisa. Ea a scris ce ar face diferit dacă ar avea din nou 15 ani. M-am tot gândit și razgândit, am povestit cu prietenele mele despre asta și nu am reușit să îmi dau seama de ce aș face diferit dacă m-aș întoarce la 15 ani. După am citit ce spune de fapt leapșa și am văzut că ar trebui să scriu 3 lucruri pe care le-aș fi început din clasa a 9-a.
Am vrut să aleg pentru poza de azi o poza cu lalele. Pe cuvânt! Numai că nu am o poză cu lalele care să-mi placă și pe care să n-o fi pus încă pe blog, așa că am fost nevoită să renunț. M-am intors la zăpada și viscolul de afară. Uff! Zăpadă să fie…
Azi de dimineață m-am gândit să aleg la poza zilei o poză cu Magellan pentru că e un pic bolnav acum. Apoi mai târziu când tot făceam ordine prin casă m-am gândit să aleg o poză cu casa noastră de pe vremea când nici mobila nu fusese adusă. Și mai târziu când munceam la un cozonac și nu prea îmi ieșeau lucrurile așa cum trebuiau, m-am întrebat dacă să pun o poză cu un cozonac. Până la urmp am ales o poză de când abia împlinisem 20 de ani, când nu aveam motan, locuiam la ai mei și nu numai că nu știam să fac cozonac, dar nici aragazul nu știam să-l aprind. Au trecut anii peste mine. Mă întreb
Pentru ca din primavara mi-am adus aminte cat e de frumos sa joci rummy…
14 iunie: Am facut cel mai bun tort ever, si gustos si aratos. Am muncit la el cat niciodata la altul. Un tort facut cu blat cu ciocolata, cu crema de capsuni facuta cu capsuni adevarate si imbracat in frisca. Cel mai muncit tort din cate am facut vreodata. Ocazia era cea mai speciala. Tatal meu implinea 65 de ani. Am infipt in tort 65 de lumanari albastre si tata le-a stins pe toate odata, dintr-o singura suflare. 1 iulie: putin inainte de miezul noptii, ziua cumnatei mele, mai putin de 10 ore pana la licenta. Ies din bloc pe usa din spatecu un tort in brate, calc pe o pietricica si deodata stau intinsa pe jos. Tortul a supravietuit,
Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri și niciodată n-or să vie iară, căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară, povești și doine, ghicitori, eresuri… ce fruntea-mi de copil o-nseninară, abia-nţelese, pline de-nţelesuri… Stau în pat lângă un morman de chestii destul de inutile. Unele sunt de aruncat, unele de mutat în altă parte. Mi-e lene. Nu mi-e cald, poate doar un pic foame. Sunt un pic pleoștită fără motiv. Poate un pic melancolică. Am dat peste o hârtie de acum 5 ani, de după licență, pe care scriam că societatea asta ne pervertește. Cat de adevărat. Acum vreo 7-8 ani ziceam că sistemul e devină. Asta mi-a adus într-un fel un punct în plus la examenul de geometrie, deși