În seara asta plec iar de la Paris…
E luni dimineață devrme și eu sunt într-un tren. E cu atât mai dimineață cu cât am impresia că mi s-a furat o oră și nu pot să nu mă gândesc cu groază că în curând mi se mai fură încă una. Mă uit pe fereastră. Îmi place să merg cu trenul și cred că îmi place chiar mai mult să merg cu trenul de una singură. Adevărul e că îmi place să fiu singură la fel de mult cum îmi place să fiu cu alți oameni. Îmi place să mă uit pe fereastrră și să mă gândesc aiurea sau la ceva anume. Nu știu dacă lucrurile de genul ăsta se pot transmite genetic, dar e posibil ca ăsta să
Căutând ce ar mai fi de văzut prin Paris am descoperit luni canalul Saint-Martin…
Mă apucai cu ceva vreme în urmă de treabă. Nu mai știu exact câtă vreme, căci nu mai sunt acasă unde număram săptămânile pe perete. Cât am fost pe acasă lucrurile au mers destul de bine și m-am ținut binișor departe de prostiile nocive. La Paris treaba e ceva mai grea. E mai greu să-mi fac de mâncare, e mai ușor să cad în păcat cu altele, totuși m-am descurcat mai bine decât alte dăți. Se putea și mai bine, nu zic nu, dar nu e cazul să mă plâng pentru că e cert că se putea și mai rău, știu eu bine. Azi am constatat că am ajuns la ultima gaură la curea, că nu mai am unde să
Zilele astea sunt în mare formă și nu știu de ce. Nu pot decât să bănuiesc primăvara și sper să nu îmi dea nimeni cu nimic în cap că iar am adus vorba de ea. Azi am stat la soare în parc cu fundu’ pe un fel de scaun șezlong și cu cracii în sus pe un alt scaun, adică am făcut plajă. În parc. Îmbrăcată! Da, sigur că în negru, îmbrăcată în negru am stat la soare să mă bronzez pe față și pe mâini și pe gât la nici mai mult, nici mai puțin de 23 de grade. Cool, nu?
Azi e simplu. N-aș putea trăi fără primăvara și flori (și aș putea zice și fructe 😛 ). Bine, sunt mai multe fără de care n-aș putea trăi…
Primul meu blog l-am avut la 360 la yahoo și l-am început pe 23 decembrie 2005. Nici nu-mi vine să cred cât timp a trecut de atunci. Pentru un om care are un blog doar pentru el am scris mult, foarte mult. O vreme m-au citit niște oameni, apoi nu m-au mai citit. Unii s-au mai întors, alții n-au mai venit. Într-o vreme scriam altfel și cumva îmi place mai mult cum scriam atunci. Nu știu foarte exact când am schimbat stilul și nici nu știu dacă e potrivit să mă întorc la stilul ăla deși uneori o mai fac.
Da! Iubesc primăvara! Iar! În fiecare an! O iubesc mereu! Nu mă satur niciodată de ea! Aș vrea să fie mereu primăvară! Nu cred că aș putea să mă satur de ea. Îmi aduc aminte de toate primăverile mele și cumva le-aș vrea pe toate. Mi-e dor de eu, de un alt eu, de un alt eu mai vechi. Nu știu dacă am să-l mai întâlnesc vreodată. Ziua asta de primăvară mi-a amintit de o altă mine. Acum îmi pare că sunt mai bătrână și mai diferită. Încerc să-mi reamintesc de eul ăsta mai vechi al meu. Nu știu cum să fac să îl aduc înapoi. Nu știu dacă mi-a mai fost dor de cineva atât de tare. Acum, în
Pentru că în urmă cu 2 săptămâni am fazut Hugo și pentru că zilele trecute am ajuns pe lângă Gara Lyon…
Câteodată mă supăr pe mine pentru că nu scriu pe blog în fiecare zi, așa cum făceam cu ceva vreme în urmă, dar până la urmă offline-ul e mai important decât online-ul și este destulă vreme să le povestesc pe toate dacă sunt de povestit… Câteodata vin toate peste mine și am impresia că n-am să reușesc să mai trăiesc. Câteodată îmi dau seama n-are cum să fie așa, că e doar o senzație că o să mă rup în două, că viața nu începe și nu se termină cu nimic, că trec oricum toate. Ani în urmă mi-a zis cineva într-o zi în care eram foarte stresată, că dacă nu ține de mine să schimb lucrurile să nu mă
Pe cuvânt! Am văzut-o eu 😀