N-am dispărut de tot, doar am fost un pic ocupată si un pic plecată. V-am adus de pe acolo trandafirii ăstia frumoși ce n-am văzut…
Toată copilăria mea, ba chiar și mare parte din adolescență am ascultat discuri la pick-up. Discuri cu povești, cu muzică, cu scheciuri. Le-am ascultat de atâtea ori că le-am invățat aproape și chiar dacă pe unele dintre ele nu le-am mai ascultat de foarte mult timp, mi-au rămas bine întipărite în amintiri. De multe ori în viață sunt situații în care-mi aduc aminte de scheciurile astea geniale… și întotdeauna când văd poza asta mă găndesc la câta-i Dunărea cu tot cuprinsul ei de cantitate… E adevărat că în scheci e vorba despre cuprinsul de cantitate al Mării Negre 😀
Între Parisul de anul trecut și Parisul de anul ăsta… N-am apucat niciodată să sortez cele 4000 de poze, dar totuși am reușit să găsesc acum o poză plină de amintiri…
Stiți genul ala de film în care eroina principal e în mare rahat și se tot plânge și nu știe ce să facă până într-o zi când nu se mai poate și o ia din loc?? Și îți arată ăia în film cum dintr-odata începe să meargă la sală, să slăbească, să învețe nu știu ce, să își găsească job, iubit… bla bla?! Ei bine, vreau și eu așa ceva!!!
Da, oameni buni, mă așteaptă Parisul… pentru mai multe zile decât oricând… Vă dau voie să mă invidiați pentru asta, dar nu și pentru altceva, căci în rest toate-s cam la fel… Toate sunt triste oarecum, mai ales că nu se schimbă…
Anul trecut pe vremea asta eram la Paris. Ce scriam atunci gasiti aici. Mâine pe vremea asta sper să am bilet spre Paris… Noapte frumoasa…
De când mă știu îmi place toamna chiar dacă are o urmă de tristețe. Sau poate tocmai d-asta imi place?… Nu, îmi place toamna ca nu e așa cald și nici așa de frig. Chiar dacă ziua e încă foarte cald, seara vine răcoarea și asta mă încântă întotdeauna. Nu prea îmi place să îmi fie cald, poate doar când e iarnă și frig si mă-ncălzesc cu vin fiert…
Trebuie sa scriu pe blog. Ma tot uit cu coada ochiului la ceasul laptopului sa vad daca nu cumva mi-a expirat timpul. Mai am 17 minute. Nu stiu despre ce sa scriu. Vreau totusi sa scriu pentru ca vreau sa scriu in fiecare zi. Cred eu ca asta ma poate ajuta. De data asta insa sunt foarte obosita si ma gandesc doar sa dorm. As putea totusi sa scriu despre niste subiecte, dar nu am timp suficient. Nu vreau nici sa-mi transform blogul la loc in vaicareli sau in texte scrise in miez de noapte in graba. Vreau sa scriu lucruri care sunt importante pentru mine, iar acum nu pot sa scriu decat despre cat e de important pentru mine
Ma gandeam mai devreme despre ce sa scriu eu azi pe blog. Nu aveam un subiect anume. Mi s-a propus sa scriu despre 15 septembrie si eu eram convinsa ca am scris despre el anul trecut. Nu era asa, anul trecut 15 septembrie a fost o zi de miercuri si eu aveam o poza si o intrebare. Daca sa plec la Paris… Atunci aveam ceva dileme, azi as pleca chiar acum… Bine, exista un anume moment in timp la care eu trebuie sa fiu in Bucuresti, dar in rest… vai cum as mai pleca…
Mi-am dorit de o infinitate de ori sa dispar cumva. Sa nu mai exist, sa nu-si mai aduca oamenii aminte de mine ca am existat, sa ma dezintegrez cumva. Mi-am dorit asta in general cand m-am simtiti singura, dar mai ales cand m-am simtit neinteleasa. Neinteleasa, ca si singura, m-am simtit de foarte multe ori in viata si ca sa nu mai tot lupt cu toti oamenii cel mai simplu mi se pare sa dispar.
Daca tot s-au intors elevii la scoala azi, incerc si eu sa ma intorc la blog. Sa scriu in fiecare zi pe blog. Am tot incercat, dar nu prea am avut chef. Toate mi se pare prostii, toate mi se par banalitati… Nu ca pana acum am scris altceva, dar parca acum nu mai am nici un chef de ele… In ultimele 2 luni am tot auzit de la toti oamenii ca viata merge inainte. Da mai, oameni buni, dar viata nu mai merge inainte la fel. Nu e ca si cum nimic nu s-a schimbat. Am devint din omul trist de dinainte, unul si mai trist si mai amarat si mai fara de corabii… Ziceam zilele trecute cuiva ca