Imi aduc aminte de-o poveste veche, cu iubirea noastra… mai stii cum a fost… un miros de pizza mai de departe de copilarie, de undeva, de pe o plaja nerevolutionara… un vant misto ce flutura prin plete, o libertate mai mult decat uitata, o durere de cap cu iz de maturitate… o dorinta de sofat de dincolo de moarte… vreau sa fiu iarasi tanara cum am fost odata…
Deci! Azi nu ma simt bine, nu ma simt bine deloc. S-ar putea sa si mor la cat nu ma simt de bine… si nu inteleg de ce trebuie sa fac ceva… adica nu e de ajuns ca mi-e rau, trebuie sa ma si misc, sa si mananc, sa si fac treaba, sa si respir….?? Nu inteleg… aaaa, asa fac toti oamenii? nici ei nu se simt bine, dar tot trebuie sa faca una alta?! Nasol frate, nasol de tot!!!!!
Daca las la o parte ultimele 9-10 luni din viata mea, n-as pregeta o clipa sa spun despre mine ca sunt o invingatoare. Dar daca e sa ma uit la toata, toata viata mea, cu tot cu trecutul recent, lucrurile nu stau chiar asa. De-a lungul timpul m-am luptat cu una cu alta, nu mi-a fost usor si nici nu mi-a ieisit tot timpul din prima, dar intr-un final victoria a fost a mea, muncita si savurata pe deplin. Azi nu mai e asa. Azi nu mai am victorii sau nu ma mai incanta, sunt prea mici, sunt prea neinsemnate, sunt degeaba. Bine, ele ma mai tin poate in viata, dar nu sunt lucurile pe care le vreau. Ma afund
Pentru ca zilele trecute a facut si el un an 😀 Ia sa vedem, il recunoaste cineva? 😉 :)))
Intotdeuna cand ma gandesc la 1 iunie imi amintesc de o intamplare din clasa a 8-a. Era un pic inainte de 1 iunie si intr-o pauza a venit profesorul de religie in clasa si ne-a intrebat daca noi suntem sau nu copii. Cum pe la mijlocul lunii mai, eu, ultima din clasa, implinisem 14 ani si deci toti ceilalti erau mai mari, aveam cateva colege chiar de 15 ani, am raspuns cu totii aproape in cor ca nu mai suntem copii, cazand astfel in capcana ce ne-a fost pregatita :)) Profesorul de religie se gandise sa ne dea la toata clasa 10 de 1 iunie, dar daca noi nu mai eram copii… :))) Am dat-o la intors cand am aflat