Ma gandeam mai devreme despre ce sa scriu eu azi pe blog. Nu aveam un subiect anume. Mi s-a propus sa scriu despre 15 septembrie si eu eram convinsa ca am scris despre el anul trecut. Nu era asa, anul trecut 15 septembrie a fost o zi de miercuri si eu aveam o poza si o intrebare. Daca sa plec la Paris… Atunci aveam ceva dileme, azi as pleca chiar acum… Bine, exista un anume moment in timp la care eu trebuie sa fiu in Bucuresti, dar in rest… vai cum as mai pleca…
Mi-am dorit de o infinitate de ori sa dispar cumva. Sa nu mai exist, sa nu-si mai aduca oamenii aminte de mine ca am existat, sa ma dezintegrez cumva. Mi-am dorit asta in general cand m-am simtiti singura, dar mai ales cand m-am simtit neinteleasa. Neinteleasa, ca si singura, m-am simtit de foarte multe ori in viata si ca sa nu mai tot lupt cu toti oamenii cel mai simplu mi se pare sa dispar.
Când oare or să ia toate sfârșit? când, pentru o clipă, voi putea sta in loc? când cerul va avea exact culaorea pe care mi-o doresc?… îmi simt oboseala din pleoape, picioarele grele și mintea amorțită…. vreau să urlu și nu e tocmai potrivit, vreau să înțeleagă toți că nu se poate și totuși prea puțini înteleg…. lumea largă iși cere iar tributul și eu nu-mi doresc decât să-l pot plăti… ce ieri mi se părea imposibilul, azi cu siguranță nu mai e….. mi-ar plăcea ca timpul să stea o clipa în loc și, chiar în clipa în care nimeni nu e atent, eu să plec pe șest :))))