Când pe prima pagină a blogului sunt atât de multe poze de miercuri e evident că e cazul să mai scriu și eu ceva pe aici. Nu mi-e clar exact ce și nici despre ce. Sunt la Paris. Asta o știe deja oricine. Anul ăsta am stat mai mult aici decât în București. Uneori nu mi-e clar unde e acasă, aici sau acolo. Sunt omul care se atașează de oameni, de lucruri, de locuri, dar sunt și omul care se adaptează incredibil de repede la lucruri și locuri noi. În orice loc unde stau mai mult de o săptămână încep să mă simt deja ca acasă. Cred că asta mi se întâmplă pentru că intervine deja o rutină de trezire
Miroase a iarnă și a foc de lemne…
Am stat strâmb și am judecat drept, m-am întors în pat de pe o parte pe alta, m-am tot frământat cum să scriu și mai ales cum să încep povestea asta care nu-i nicidecum o poveste, ci e 100% realitate. Până la urmă încep cum o fi mai mă explic pe parcurs. Eu mă tund în ultimii ani, deobicei de două ori pe an, lăsând la o parte dățile în care piticii mei din cap îmi spun că trebuie să mă tund scurt. Scurt însemnând tăiat drept până la bărbie sau cam așa ceva. S-ar putea ca asta să se cheme bob, dar nu sunt convinsă.
Poza de azi e făcută fix în urmă cu un an în parcul Monceau… Parcă au trecut de atunci niște vieți întregi… Nu mă mai plimb în ultimul vreme cu aparatul după mine pentru că e și mare și greu, dar mai ales pentru că am făcut în Paris mii de poze… la multe dintre ele nici n-am apucat să mă uit…
Când nu am foarte multă treabă sufăr grav de lene și după o perioadă așa agitată e firesc să urmeze lâncezeala… Am furat și eu o poză de la Papa la Ile să v-o prezint azi, că e așa de toamnă… si veselă și frumoasă și acolo nici nu a fost publicată încă și nici Ile asta nu se supără :))
Sunt iar în avion. Am o plăcere cumva curioasă de a scrie în avion. Mi se pare cumva mișto să îmi scot laptopul în avion și să scriu ca și cum aș scrie ceva important. Până la urmă scriu despre viața mea și viața mea e importantă chiar dacă doar pentru mine. Înainte să încep să scriu am găsit în același document salvat pe laptop un text mai vechi scris pe blog și ce mi-a plăcut… Uneori mi se pare că scriu bine. Doar uneori, asta așa ca să nu creadă cineva că am impresia că mă și pricep la scris.
… și toată lumea așteaptă vinerea pentru că mai apoi urmează week-endul…
Și ce dacă e frig, și ce dacă e toamnă?? Ia să fie roz! Am zis!
Unsprezece ani în urmă ne cumpăram împreună cartea de franceză de clasa a 12-a pentru că ni se părea prea scumpă și prea inutilă să dăm amândouă banii pe ea. Franceza nu ne era dragă și nici nu ne părea interesantă. Zece ani în urmă tăiam cu foarfeca, filă cu filă, aceiași carte pentru ca fiecare din noi să ia câte o jumătate și totuși să nu ne mai fie folositoare niciuneia. Iată-ne acum, zece ani mai târziu, la Paris împreună! când ea locuiește în Tours, iar eu semi-locuiesc la Paris… Nici una din noi nu a știut și nici nu cred că a crezut asta…
O poză făcută azi…