Primul pas…
După o lună petrecută în țară de sărbători, am revenit în Anglia cu speranța că am să reușesc să schimb multe anul acesta. În principiu viața aș vrea să mi-o schimb. Am citit într-o carte că e bine să-ți imaginezi că reușești ceea ce-ți propui și mă gândeam căt de diferit ar arăta viața mea dacă aș reuși să-mi îndeplinesc dorințele pentru 2015. Am început să muncesc cumva la asta și sper să și reușesc. Săptămâna care abia a început ar trebui să mă ocup de organizare, să fac niste planuri, să iau niște hotărâri.
De principiu dacă mă întreabă cineva ce vreau nu prea știu ce să răspund, dar n-ar mai trebui să fie așa. Plus că de fapt, măcar în parte, știu ce vreau. Nu știu cum să lupt pentru ce vreau. Am mai citit că ar trebui să aflu ce mă împiedică să fac ceea ce trebuie și răspunsul la această întrebare e că pur si simplu nu mai am răbdare. Multe lucruri se obțin cu răbdare și perseverență și muncă multă și eu nu mai am răbdare și am uitat să fiu perseverentă. Perseverentă am fost odată, îmi aduc aminte, doar că nu mai știu când am încetat să fiu. Nu mai am răbdare să muncesc și să aștept să se întâmple ce trebuie să se întâmple pentru că ultimele dăți când am așteptat să se întâmple ceva bun, nu s-a întâmplat. Ca urmare mi-am pierdut încrederea în mine, în șansele mele și atunci aleg de fiecare dată, între o fericire de moment și una de durată, dar peste mult timp, fericirea de moment. Vreau să fiu fericită acum și tot nefericită sunt până la urmă pe termen lung. Deci acum încerc iar să lupt, să repar ce e de reparat, să îndrept ce e de îndreptat, „să urc iar în șa”.
Fiecare drum începe tot cu primul pas. Primul l-am făcut ieri, azi am mai făcut unul, mai sunt mulți și drumul pe care vreau să pornesc n-ar trebui să aibă și un final. Asta e o parte din problemă, pentru că mi-e teamă că am să obosesc. Pe de altă parte sunt deja obosită, cât de rău pot să mai obosesc? Sunt obosită de atâta lipsă de activitate, activitatea ar trebui să-mi dea mai multă energie.
N-a fost o zi ușoară pentru că n-am reușit să fac tot așa cum aș fi vrut, dar săptămâna asta încerc să caut hibele pentru a putea pune în mișcare rotițele zimțate care mă vor pune și pe mine în mișcare. E greu să pornești din loc o mașinărie uzată și prăfuită, dar nu pot decât să sper că am să reușesc cumva. Și de fapt trebuie să pot mai mult decât să sper, trebuie să reușesc. Ce-ar fi? Cum ar fi? Cât de surprinsă ar fi lumea? O la la! Cât de surprinsă aș fi chiar și eu!
Mă duc acum să mă culc și să visez o viață nou în care să fiu omul care aș vrea să fiu. Noapte frumoasă!
