Într-un tren…
E luni dimineață devrme și eu sunt într-un tren. E cu atât mai dimineață cu cât am impresia că mi s-a furat o oră și nu pot să nu mă gândesc cu groază că în curând mi se mai fură încă una. Mă uit pe fereastră. Îmi place să merg cu trenul și cred că îmi place chiar mai mult să merg cu trenul de una singură. Adevărul e că îmi place să fiu singură la fel de mult cum îmi place să fiu cu alți oameni. Îmi place să mă uit pe fereastrră și să mă gândesc aiurea sau la ceva anume. Nu știu dacă lucrurile de genul ăsta se pot transmite genetic, dar e posibil ca ăsta să mi se tragă de la mama.
E luni dimineață și e prea devreme să mă gândesc la lucrurile complicate din viața mea. E cumva și prea târziu. Sunt lucruri pe care le știu, dar pe care nu le conștientizez, pentru că nu pot să conștientizez lucrurile astea, pentru că sunt mult prea dureroase. Am învățat de curând că deși uneori doare ca naiba, deși am avut impresia că am să mă rup în două de durere, deși mi-am dorit din tot sufletul să nu mi se întâmple asta, deși… totuși lucrurile rele se întâmplă la fel precum cele bune și, dacă nu cumva apelezi la soluția capitală de abandonare a luptei, mereu mergi înainte chiar și când crezi că stai pe loc. Poate zilele par oribile, poate ai impresia că mergi spre nicaieri, poate mergi prea incet, poate nu ai ajuns încă unde trebuie, dar cumva nu ești altundeva decât pe drum.
Unele gânduri dor ca naiba și atunci doar mă prefac că mă gândesc la ele. Doar zic că mă gândesc cum să fac, pentru că în realitate nu pot face asta până la capăt și atunci zic că nu știu, nu pot, nu reușesc… Serios! Nu se poate să nu pot! Cum naiba să nu pot?! Și uite touși că se poate și se poate pentru că nu caut de fapt să pot. De fapt nu caut nimic pentru că de fapt nu pot să accept ce mi se întâmplă. E prea târziu să nu mai accept și eu totuși mă țin pe poziție.
Mă uit pe fereastră. E verde și albastru. Pe partea cealaltă e galben și portocaliu și alb. Omul din fața mea are un tricou roșu, iar eu sunt îmbractă în negru. Am aici toate culorile. E ca în viață sau viața e ca în tren. Viața e călătoria asta spre ceva ce nu știm, deși uite că eu am o destinație precisă și trenul ăsta merge chiar până acolo. Nu merge mai departe, doar până acolo!
Sunt iar în tren, sunt iar pe drum. Acum nu mă mai uit pe fereastră. Soarele e mult prea mare pentru mine…