E timpul… și noima…
E luni și deși nu am mari motive de bună dispoziție sunt totuși acum, după atâtea ore bine dispusă. Mă doare în gât – ăsta e cel mai mare motiv de indispoziție!! Indispoziții mai sunt și altele totuși.
Am fost dată afară din camera de hotel de femeile care fac curat și am sfârșit la trei stații de autobuz (merse pe jos) mai încolo într-un Mc cu micul și foarte drăguțul meu laptop în față și cu două cafele. Afară areușit să iasă soarele și eu iar mă gândesc că o să vină ea, primăvara asta.
Săptămâna asta am trei zile fără plimbare și ar trebui să mă apuc să învăț VBA. Sună foarte ciudat chestia asta și mă gândesc cu ciudă că nu am făcut-o in urmă cu vreo 7 ani! Damn it!! Ce naiba am făcut atunci??? Nu-mi aduc aminte acum!
Îmi aduc aminte doar cum că trebuie să fac ceva cu viața mea și cum iar mă gândesc să trag în direcții total diferite de mine pe toate părțile. Nu e bine sau e prea bine…
Nu știu cum fac unii că se uită la ei așa și își zic că asta trebuie să fie anul lor. Eu nu știu de ce, cred că s-ar putea să-mi mai fi zis asta de câteva ori. Totuși cumva parca azi cred mai mult că anul ăsta trebuie să fie anul meu. Au trecut primele 2 luni din anul ăsta și n-o să recunosc că n-am făcut mare lucru. O să zic doar că am făcut un pic, un început. Și nici n-am să zic că nu mai e timp pentru că timp mai am. Mai am tot timpul din lume, tot timpul până o să se termine. Sigur nu-i chiar atât de puțin și uite că în clipa asta mi se pare că orice vine o să și treacă și că până la urmă lucrurile se așează cumva chiar dacă mie mi se pare câteodată că n-au nici o noimă. Sigur exist ea, noima, undeva!
S-auzim de bine!