Back…
Daca tot s-au intors elevii la scoala azi, incerc si eu sa ma intorc la blog. Sa scriu in fiecare zi pe blog. Am tot incercat, dar nu prea am avut chef. Toate mi se pare prostii, toate mi se par banalitati… Nu ca pana acum am scris altceva, dar parca acum nu mai am nici un chef de ele…
In ultimele 2 luni am tot auzit de la toti oamenii ca viata merge inainte. Da mai, oameni buni, dar viata nu mai merge inainte la fel. Nu e ca si cum nimic nu s-a schimbat. Am devint din omul trist de dinainte, unul si mai trist si mai amarat si mai fara de corabii… Ziceam zilele trecute cuiva ca sunt in cea mai neagra prapastie a vietii mele si nici nu vreau sa ma gandesc ca de fapt se poate si mai rau. E atat de rau s-asa…
Nu pot sa nu privesc inapoi acum cu atat mai mult cu cat asta fac eu de obicei… dar totusi, na!, incerc sa merg mai departe… Incerc sa ma ridic pentru ca de cazut am cazut rau si nu ma refer aici la cazatura pe care am luat-o la propriu cu o noapte inainte… ma refer la tot socul pe care l-am luat in plin…
O vreme am sperat din tot sufletul sa ma trezesc din cosmar. Eram convinsa ca o sa vina clipa in care o sa ma trezesc si toate or sa fie ca-nainte… nu s-a intamplat, nu se mai intampla… Incerc sa ma ridic…
Da intr-adevar, ai dreptate. Viata merge inainte, dar nu la fel. Insa in timp te vei adapta la cum este ea acum. Noi oamenii avem o capacitate de adaptare mai mare decat credem. Raman urme, raman amintiri, raman goluri care nu se vor umple vreodata dar vei invata sa traiesti cu ele fara sa-ti fie atat de greu si fara sa mai doara asa de tare. Esti fata puternica!
Stii ce zicea Rebreanu la sfarsitul unui roman? zicea ca “peste zvarcolirile vietii vremea trece nepasatoare stergand toate urmele”. Cam asa se intampla si in realitate.