E complicat să transcriu în cuvinte ce simt acum. E atât de complicat, atât de trist și atât de fără rost că nu mai știu nimic. Nu știu de ce traiesc și de ce trăiesc cum trăiesc. Nu știu de ce mi se întâmplă asta și nu înțeleg de ce merit asta. Trăim cumva cu prejudecata că lucrurile ni se întâmplă pentru un motiv, că ni se întâmplă ceea ce merităm, că sigur am greșit undeva dacă ni se întâmplă lucruri rele. Plecăm de la prejudecata că, într-un fel sau altul există o dreptate pe lume, pe lumea asta, pe lumea cealaltă. Trăim cu prejudecățile astea pentru că nu știm cum altfel să trăim. Avem nevoie cumva de ideea că
Stiti chestiile alea facute din piese de domino, cand le pui in picioare la o distanta potrivita astfel incat lovind-o pe prima, cad toate, una dupa alta, pana la ultima? Eu am ajuns in viata mea la momentul in care ultima piesa care a cazut a fost prea departe de urmatoarea si nu a mai daramt-o. Astfel nu se mai intampla nimica. Astept un vant, un ghiont, un ceva care sa loveasca prima piesa ramasa nedaramata si astfel viata mea sa o ia din nou din loc. Dar nu se intampla nimica. Nu se intampla nimica si pentru ca eu nu stiu ce vreau sa se intample. Nici nu mai am puterea sa mai vorbesc despre asta. Am vorbit atata,