Da, oameni buni, mă așteaptă Parisul… pentru mai multe zile decât oricând… Vă dau voie să mă invidiați pentru asta, dar nu și pentru altceva, căci în rest toate-s cam la fel… Toate sunt triste oarecum, mai ales că nu se schimbă…
Totul e o modă în zilele noastre, chiar şi scrisul pe bloguri despre Paşte. Să mă conformez şi eu, zic. Eu nu am să scriu despre ce semnificaţie are sau n-are pentru mine, ce-mi place, ce nu-mi place, cum alergam ca disperaţii după toate sperând să prindem nemurirea de picior… Eu vreau doar să spun că în afară de cozonacii şi păştile făcută pentru familiile noastre, anul ăsta de Paşte pentru prima dată am făcut doi cozonaci şi o pască pentru nişte prietene bune. N-aş fi crezut că am să fiu în stare. Iniţial chiar am zis nu când a apărut prima întrebare dacă fac o pască. Cum nu pot să refuz de fapt oamenii, am stat şi m-am gândit
Da, domne, au început să-nverzească pomii și tare îmi mai place. În sfârșit vedem cu iese firul ierbii, cum au aparut primii muguri, cum au inflorit copaceii galbeni… Când am fost la Lyon, la ei venise deja primăvara, copacii toți erau deja înfloriți. N-am fost acolo să surprind chiar clipa de început. Îmi place acea primă secundă, secunda când nu e nimic și apoi apare primul mugur. Am ieșit miercuri dimineață afară după ploaie și pământul era reavăn, mirosea atât de tare a primăvară. Oh! Cât îmi mai placeee… și îmi mai plac copacii din fața bloc(g)ului pentru că încep pe rând să înfrunzească și pe nesimțite o să apară perdeaua verde care o să acopere blocurile urâte de vis-a-vis…