Când pe prima pagină a blogului sunt atât de multe poze de miercuri e evident că e cazul să mai scriu și eu ceva pe aici. Nu mi-e clar exact ce și nici despre ce. Sunt la Paris. Asta o știe deja oricine. Anul ăsta am stat mai mult aici decât în București. Uneori nu mi-e clar unde e acasă, aici sau acolo. Sunt omul care se atașează de oameni, de lucruri, de locuri, dar sunt și omul care se adaptează incredibil de repede la lucruri și locuri noi. În orice loc unde stau mai mult de o săptămână încep să mă simt deja ca acasă. Cred că asta mi se întâmplă pentru că intervine deja o rutină de trezire
Ieri m-am plimbat prin centru cu aparatul foto după mine și azi v-am adus poza asta… ușor din alte timpuri…
E vineri după-amiaza și soare mare afară. Doar câteva ore ne mai despart de marea eliberare, de marea mică vacanță ce urmează. Tot omul de la micul la marele corporatist vrea, speră și va pleca până la urmă undeva. Eu, ca un om cu nimic, aștept cuminte doar eliberarea orașului. Aștept să vad cum oamenii se vor scurge rând pe rând din București, lăsându-l la final aproape singur. Aproape singur spun, pentru că eu am să rămân cu el și poate chiar am să mă plimb prin parcurile lui goale. Sigur am să merg la teatru și poate chiar am să fac ceva de mâncare. Cam astea sunt planurile mele, să savurez cumva orașul mai gol și poate, cine știe,
Uite un lucru pe care n-aș fi știut să-l spun despre București. Un lucru nemaipomenit de agreabil. Parcă niciodată nu am simțit că orașul ăsta miroase așa de frumos, deși îmi dau seama abia acum că așa mirosea fiecare început de vacanță de vară. Acum mă întreb dacă mă încânta atâta sfârșitul anului școlar și faptul că scăpam de toate sau mirosul ăsta nebunesc de flori de tei… Cine să mai știe… Of, ce mi-ar plăcea să pot să pun aici o crenguță parfumată să-mi ajunga pentru tot anul… Noapte frumoasă…
In urma cu 2 luni plecam la Paris. De fapt la ora asta eram deja acolo. Apoi peste o luna plecam la Riga. Azi ar fi trebuit sa fie randul Bucurestiului. Locuiesc dintotdeauna aici. Aici m-am nascut, aici am copilarit si cred ca au fost cativa ani in care n-am parasit nici o clipa orasul. Tot aici am fost la scoala si aici am si muncit. Nu-mi place, dar m-am obisnuit cu el. E al meu. Nu pot privi orasul asa cum il privesc cei care nu-s de aici. Nu stiu cum e sa locuiesti de-adevaratelea in alta parte. N-am parasit probabil niciodata orasul asta mai mult de 2 saptamani, dar asta nu inseaman ca-l cunosc ca pe propriul buzunar.
Sunt atat de obosita… Incredibil.. Noroc ca ziua de azi se termina si pot sa si dorm. Azi am facut cam tot ce mi-a propus, dar ziua de maine cred ca o sa fie si mai agitata. Dimineata sunt decisa sa mai fac niste biscuiti (cred ca am innebunit cu biscuiti astia 😛 ) si daca am timp si chef s-ar putea sa fac si unii diferiti cu stafide. Mai pe la pranz o sa mergem in vizita la ai mei si seara mergem la teatru. Intrebarea cea mai grea este cand o sa am timp sa scriu derspre Paris :))) Spre norocul meu am incropit un fel de text si probabil o sa apuc sa-l public maine la o