Când am deschis ieri pagina blogului cu gândul să mai scriu și eu câte ceva pe aici și am observat că n-am mai scris de la începutul lui august, m-am mirat tare. Îmi aduc aminte de multe dăți în care am vrut să scriu. Se pare că n-am reușit totuși niciodată. Ce urât!! Sfârșitul lui august m-a adus acasă, în România și până m-am întors aici, în UK, puțin după jumătatea lui septembrie, am fost mai mult decât foarte aglomerată. Mi-ar fi plăcut să scriu în septembrie, e una din lunile mele preferate. Dar și octombrie mi-este dragă tare.
A trecut ceva timp de când n-am mai ales o poză pentru ziua de miercuri, dar azi mi-am amintit și uite că am ales. Vara de aici nu seamănă cu vara pe care o știu eu, dar asta nu-i o problemă. Aproape că nu știu ce mi-aș putea dori mai mult decât să fie vara, 20 de grade temperatura maximă. Sigur că ar fi frumos și să fie tot timpul soare, dar mă descurc momentan și cu ploile. Am flori în geam să-mi însenineze zilele.
E complicat tot ce mi se întâmplă zilele astea sau poate nu e complicat, ci doar diferit. N-am mai găsit nici timpul, nici cuvintele să scriu aici și nici altundeva, dar poate asta se va schimba. Mi-ar plăcea să povestesc în parte ce am trăit, mi-ar plcea să povestesc și ce-am să trăiesc aici. Abia m-am întors de la mare unde mi-a plăcut tocmai pentru că a fost mai răcoare și frig. De ce să mint, nu m-ar fi deranjat așa de tare și să pot face baie în mare, dar și priveliștea dezolantă mie îmi place teribil… Noapte frumoasă…
Mă gândeam azi, răsfoind poze, cum se duce timpul, cât de mult ne schimbăm fizic sau altcumva, cum ne schimbam viața și prietenii. Cum nu ne mai place ce ne plăcea odata, sau din contră, cum rămânem încremeniți în aceleași lucruri. Peste mine au trecut anii, deși nu cred că-mi arăt chiar adevărata vârstă. Mi se pare oricum irelevant. Nu țin să par mai tânără decât sunt și nici nu am muncit la treaba asta. Sunt oricum bătrână cu o căruță de răni în suflet. Fără să vreau le duc cu mine pentru că nu am știut ce altceva să fac cu ele. Pe unele nu am știut cum să le las în urmă, de altele nu am vrut să
E complicat să transcriu în cuvinte ce simt acum. E atât de complicat, atât de trist și atât de fără rost că nu mai știu nimic. Nu știu de ce traiesc și de ce trăiesc cum trăiesc. Nu știu de ce mi se întâmplă asta și nu înțeleg de ce merit asta. Trăim cumva cu prejudecata că lucrurile ni se întâmplă pentru un motiv, că ni se întâmplă ceea ce merităm, că sigur am greșit undeva dacă ni se întâmplă lucruri rele. Plecăm de la prejudecata că, într-un fel sau altul există o dreptate pe lume, pe lumea asta, pe lumea cealaltă. Trăim cu prejudecățile astea pentru că nu știm cum altfel să trăim. Avem nevoie cumva de ideea că
Deși aici e casa mea, aproape că îmi vine să bat la usă înainte să intru. Am plecat într-o zi și am uitat să mai vin. Stăteam departe, așteptând să pot să mă întorc, iar apoi, când am putu să mă întorc, nu prea îmi mai aminteam drumul. După ce o vreme am tot rătăcit aiurea, ca din întâmplare am nimerit aici, dar liniștea era așa de mare că n-am știut ce să fac. Acum, când scriu, îmi imaginez o sala mare, goală și o liniste perfectă, ca de mormânt, iar literele astea pe care le înșir aici am impresia că scot un zgomot infernal. Am impresia că orice aș scrie și orice aș face o să tulbure liniștea așternută aici. Pe
Azi e luni și am ajuns la ceainărie. Deși n-am fost niciodată mare amatoare de ceai, mersul la ceainărie mă umple de o stare de bine, de un optimism aproape de neînțeles. Nu știu dacă e de la locul ăsta fermecat, dacă e de la faptul că găsesc timp să stau singură cu mine, de la ceai, sau poate de la toate împreună. Cert este că ar fi cazul să mai găsesc timp pentru tabietul meu pentru că pare că e de bine…
S-a terminat și prima săptămână întreagă din 2014. (S-a terminat și următoarea, sic!, dar eu scriu ca și cum scriam atunci.) Știu, știu e de fapt a doua săptămână, dar eu nu pot să număr prima săptămână în anul ăsta! Refuz să fac asta, că na, uite că pot să fac ce am chef pe blog la mine. Cum să zic că zilele alea de după anul nou, care au fost încă de vacanță și de lene au fost prima săptămână din an? Anul a început el luni, dar viața a pornit din loc abia de luni, de pe 6
Uneori trăim cu impresia că unele locuri reprezintă mai mult decât altele.
Azi e ziua istorică în care am făcut mâncare rece pentru prima oară și după 6 ore și jumătate a și ieșit ce trebuia. Aproape că nu îmi vine să cred că am reușit. Am avut ceva emoții, dar s-a dovedit că dacă am avut rețeta perfectă și dacă am fost răbdătoare cu ea n-am avut cum să dau greș.