Mâine e azi şi eu în loc să dorm, stau şi îmi fac autocritica. Nu dorm la ora asta pentru că n-am apucat, pentru că în loc să fac tot felul de treburi la timpul lor, eu n-am făcut nimic. Ar fi trebuit să fac curat, ar fi trebuit să fac bagajul, ar fi trebuit poate să am şi un plan. Ştiu că am să le rezolv pe toate, ştiu că am să fac ce trebuie să fac şi am să las la o parte ce e mai puţin important măcar aparent. Sunt omul multitasking, jonglez cu toate. Asta fac eu, dar fac asta dintr-o mare necesitate. Am ajuns să fiu aşa de eficientă doar dintr-o foarte mare lene, doar
Vai, cât îmi e de somn….
După toată agitaţia din ultimele săptămâni, acum s-a lăsat liniştea. Azi chiar n-am făcut nimic. N-aş putea spune că a fost bine, dar nici prea rău n-a fost. Trebuie să mă mai adun un pic ca după să mă odihnesc iar şi apoi să mă pregătesc de sesiune. Ultima sesiune. Nu mai aştept nimic. Nu am chef de nimic, iar în clipa asta mor de cald în casă. Nu ştiu cum şi de ce. Mă culc că iar m i-e somn, dar sper să nu mai visez apă. Am visat când am dormit pe la prânz că mergeam cu un tren pe nişte şine foarte înalte, deasupra unei ape. Putea să fie o mare, putea să fie un ocean. Nu
Variantă cu poze…
Gata! Ce-am apucat să fac bine, ce nu… data viitoare… Acum plec la biserică să iau lumina…
… sau poate vrea doar să evadeze… sau poate e doar curios, ca toţi motanii… 😀
Totul e o modă în zilele noastre, chiar şi scrisul pe bloguri despre Paşte. Să mă conformez şi eu, zic. Eu nu am să scriu despre ce semnificaţie are sau n-are pentru mine, ce-mi place, ce nu-mi place, cum alergam ca disperaţii după toate sperând să prindem nemurirea de picior… Eu vreau doar să spun că în afară de cozonacii şi păştile făcută pentru familiile noastre, anul ăsta de Paşte pentru prima dată am făcut doi cozonaci şi o pască pentru nişte prietene bune. N-aş fi crezut că am să fiu în stare. Iniţial chiar am zis nu când a apărut prima întrebare dacă fac o pască. Cum nu pot să refuz de fapt oamenii, am stat şi m-am gândit
Ufff… Câteodată e mai greu… Am ales o poză de la Lyon dintr-un loc frumos foc…
Am vrut să scriu o poveste, poate reuşeam să o scriu chiar amuzantă, dar acum nu mai am chef. Mă lupt cu nişte lucruri pe care nu le înţeleg, nu le înţeleg deloc. Obosesc şi iar obosesc încercând să le înţeleg şi nimic. Niciodată nu le înţeleg. Degeaba încerc, degeaba întreb, degeaba plâng. Nu ajută la nimic. Nimic nu ajută. Trăiesc în nişte cercuri vicioase. Unele sunt ale mele, unele sunt ale altora. Sunt atât de multe şi nu mai pot. Lupta cu ele mă oboseşte. Nu pot lupta cu toate deodată, iar pe rând nu ştiu cum se face că nu merge. Toate se strâng în jurul meu ca laţul ştreangului. Am obosit să lupt. Mă mai întreb doar
Ah! am devenit un om atât de plictisitor, de la fel, de fără sens. Sunt aici și sunt așa acum. Sigur că n-am vrut să sfârșesc așa, sigur că nu vreau să rămân așa, sigur, sigur… dar așa sunt! Acum și aici mi-am pierdut sensul, mi-am pierdut identitatea. Era să scriu că mi-a fost furată identitatea, dar nu este așa. Am lăsat-o să plece, puțin câte puțin… Acum am impresia că nu a mai rămas nimic… Am impresia că eu nu mai sunt eu, nu mă mai recunosc pe de-a-ntregul… De undeva de departe, dintr-o zare pare că îmi face cineva cu mâna, pare că aș fi eu, eu cea de demult, dar nu sunt sigură… S-ar putea până și
Ei bine, da, n-am reuşit să ajung în Vamă şi nu e ca şi când dacă ajung mâine sau poimâine sau peste o săptămână, o lună, un an o să fie la fel. Nu. N-am ajuns ieri şi asta e… Mi-aş dori să fiu un alt fel de om. Mi-aş dori să lupt mai mult pentru ce vreau, mi-aş dori să fiu un om mai absurd şi să depăşesc mai mult limitele şi prejudecăţile… Nu sunt… Mă aşteaptă o săptămână aglomerată şi apoi alta şi alta… Nu-mi plac neapărat săptămânile astea aglomerate, dar sunt cam tot ce am. Oricum nu fac nimic… Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu ce să fac. Ştiu doar ca săptămâna asta am multe de făcut