Creier, artă, vis…
Zilele astea tot încerc să-mi revin dintr-o letargie/astenie sau ce o fi ea. E de la primăvară sau de la lipsa ei, de la prea multă ploaie, prea puțină lumină, poate și de la prea puține dulciuri. Nu să le mănânc, mai ales să le fac.
Am reușit 3 zile și jumătate să fac bine, să fiu bine, iar mai apoi ce? Mai apoi am uitat ce am gândit și lucrurile s-au întâmplat cumva greșit. Am uitat răspunsurile pe care le-am găsit sau pur și simplu nu am mai pus întrebarea corectă. Încep să mă trezesc de undeva, dar și asta îmi mănâncă creierul nu numai timpul. Chiar acum creierul meu ar trebui să fie ocupat cu altceva, nu cu întors cuvintele pe toate fețele, nu cu înțelesul lucrurilor care nu merită să fie înțelese. Nu sunt într-o situație nouă, sunt doar într-o situație cumva tristă. „Putea să fie mult, nimic n-a fost…” Move on!
Da! Să mă mișc, asta trebuie să fac. Să mă mișc, dar nu numai fizic, să mă mișc și cu creierul. Să analizez, să gândesc, să-mi imaginez. Nu știu cum să apuc problema de coadă și nu vreau să întreb pe nimeni cum să fac asta. Tocmai eu care vorbesc mereu.
Pentru că am toate posibilitățile din lume, ba chiar mai mult decât pe toate, nu știu ce să aleg. Nu contează nimeni în ecuația asta cumva, doar eu și eu? Eu ce să aleg? Ce să vreau? Ce cred că mă reprezintă? E șansa mea. N-o las să se ducă, dar creierul meu e ocupat cu altceva. E ocupat cu prostii, e ocupat să tacă, e ocupat să nu se vadă că e ocupat.
Cum arată visul meu? Acum nu mai e vorba de raspuns la întrebări sau de pus întrebarea corectă. Acum e doar despre artă cumva. Cum vreau eu să arate arta mea? Cum arată pefecțiunea mea, visul nopții mele de primăvară ce gust ar avea?