Cum am…
O tăcere grea s-a lăsat peste tot și toate fără un motiv anume. Pur și simplu așa s-a întâmplat, fără un motiv anume, fără un tragism anticipat. Tot mă gândesc să mă întorc la scris și nu știu care sunt cuvintele potrivite, așa că zilele trec una câte una așteptând să depășesc momentul.
De ce scriu în noaptea asta? E 3.23 țin să notez pentru posteritate! Scriu pentru că cineva m-a întrebat în noaptea asta cum am reușit să depășesc momentul, momentul morții tatălui meu și îmi dau seamă că deși nu mi-e foarte greu să vorbesc despre asta, mi-e mult mai greu să scriu, sau pur și simplu nu am văzut necesitatea scrisului. Scrisul pare mult mai greu sau mai tragic, pare ceva care ar trebui să fie altfel decât vorbitul.
Mi-e ușor să vorbesc în sensul că nu am încercat să țin foarte multe lucruri doar pentru mine. Nu obișnuiesc să vorbesc la întâmplare și cu oricine și nu obișnuiesc să vorbesc pentru că oamenilor li se pare greu să întrebe sau li se pare greu să asculte asta. Răspund oamenilor oricând mă întreabă și nu evit niciodată să vorbesc despre tragedia ce mi s-a întâmplat sau pur și simplu despre tatăl meu. Vorbeam și înainte despre el și vorbesc și acum cu aceiași ușurință. Poate nu pot vorbi cu aceiași ușurință despre pierdere, despre tragismul clipei, despre deznadejde și despre cât de greu e să treci peste un Crăciun fără tata, dar nu am evitat nicodată să vorbesc despre el, pentru că dincolo de a-mi fi tată, a fost un om mai mult decât extraordinar pe care l-am admirat mult și despre care vorbesc de foarte multe ori cu admirație. Mai degraba decât să-mi fie greu să vorbesc despre el, îmi este greu să nu vorbesc despre el!
Nu am răspuns acum la întrebarea cum am reușit să trec peste, să supraviețuiesc, dar poate reușesc să scriu curând despre asta. Sper să găsesc timpul și cuvintele potrivite. Mi-ar plăcea să reușesc.
[Facebook_Comments_Widget title=”” appId=”” href=”” numPosts=”5″ width=”600″ color=”light” code=”html5″ ]