N-am mai scris de o groază de timp, cel puțin așa mi se pare. Am fost ocupată sau așa mi s-a părut. N-am mai reușit în pauze să mai scriu și pe blog. M-am simțit obosită. Adevărul e că iar mă simt obosită și tristă. Nu pot să le fac pe toate, nu pot să lupt cu toate. Nu știu cum să fac. Nu știu cum să trăiesc. Obosesc.
Când pe prima pagină a blogului sunt atât de multe poze de miercuri e evident că e cazul să mai scriu și eu ceva pe aici. Nu mi-e clar exact ce și nici despre ce. Sunt la Paris. Asta o știe deja oricine. Anul ăsta am stat mai mult aici decât în București. Uneori nu mi-e clar unde e acasă, aici sau acolo. Sunt omul care se atașează de oameni, de lucruri, de locuri, dar sunt și omul care se adaptează incredibil de repede la lucruri și locuri noi. În orice loc unde stau mai mult de o săptămână încep să mă simt deja ca acasă. Cred că asta mi se întâmplă pentru că intervine deja o rutină de trezire
Miroase a iarnă și a foc de lemne…
Am stat strâmb și am judecat drept, m-am întors în pat de pe o parte pe alta, m-am tot frământat cum să scriu și mai ales cum să încep povestea asta care nu-i nicidecum o poveste, ci e 100% realitate. Până la urmă încep cum o fi mai mă explic pe parcurs. Eu mă tund în ultimii ani, deobicei de două ori pe an, lăsând la o parte dățile în care piticii mei din cap îmi spun că trebuie să mă tund scurt. Scurt însemnând tăiat drept până la bărbie sau cam așa ceva. S-ar putea ca asta să se cheme bob, dar nu sunt convinsă.