M-am pierdut…
Ah! am devenit un om atât de plictisitor, de la fel, de fără sens. Sunt aici și sunt așa acum. Sigur că n-am vrut să sfârșesc așa, sigur că nu vreau să rămân așa, sigur, sigur… dar așa sunt! Acum și aici mi-am pierdut sensul, mi-am pierdut identitatea. Era să scriu că mi-a fost furată identitatea, dar nu este așa. Am lăsat-o să plece, puțin câte puțin… Acum am impresia că nu a mai rămas nimic… Am impresia că eu nu mai sunt eu, nu mă mai recunosc pe de-a-ntregul… De undeva de departe, dintr-o zare pare că îmi face cineva cu mâna, pare că aș fi eu, eu cea de demult, dar nu sunt sigură… S-ar putea până și eu să mă fi uitat pe mine…
Când lucrurile au început să meargă rău am crezut că e doar o fază, că o să dureze puțin și apoi am sa-mi revin, însă zi de zi lucrurile au rămas așa, greșite, și încă o zi, și încă o zi… și eu și oamenii am ajuns să ne obișnuim cu mine în felul ăsta dubios și ciudat. Inerția e așa de mare, cum n-aș fi crezut…
Îmi tot spun că am să reușesc, dar gândul acesta e din ce în ce mai mic… Am impresia că mă lupt cu un balaur din ce în ce mai mare… și cel mai nasol e că nici nu știu cum arată exact acest balaur. Nu știu nici măcar câte capete are. Nu-l văd și nu știu pe care trebuie să le tai. Am impresia că unele capete sunt de zâne și nu trebuiesc tăiate. Fiecare cap de balaur se regenerează în timp, capetele de zâne niciodată…
Sunt iar aici, e soare afară… și eu îmi pun întrebări…
Eu refuz sa cred ca esti plictisitoare. Din cate imi aduc eu aminte nu esti plictisitoare deloc. Ba din contra:D Eu cred ca tu nu iti vezi partile bune, serios.
Merci, merci… eh, le vad câteodată, dar apoi nu le mai văd… ufff… nu ştiu să mă vând, stau prost la încrederea în mine, deşi sunt conştientă că sunt o valoare 😀