1 noiembrie 2010
Sunt un om dubios cu multe preferinte ciudate. Am zilele mele care imi plac si 1 noiembrie este una dintre zilele astea. Anul trecut pe vremea astea eram fericita la Bergamo. Anul asta vacanta de toamana am avut-o un pic mai devreme si 1 noiembrie, luni, sunt acasa. Planurile mele de azi nu s-au realizat pentru ca aproape niciodata socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Sigur ca puteam sa fac mai multe, dar sigur puteam sa nu fac nimic din ce-am facut, singurul lucru care conteaza la final este ca a fost o zi frumoasa si ca poate sunt din nou pe drumul cel bun. Imi place sa sper si cateodata reusesc sa sper pana la capat. Prapastia e tot acolo si eu tot langa ea sunt, doar ca am mai facut un pas in spate. N-am fugit nicaieri. Nu m-am departa de ea decat un pas. In orice moment pot ajunge iar plangand pe marginea prapastiei, cred doar ca nu o sa fiu foarte repede inapoi. Un succes rasunator ar fi sa reusesc sa plec mai departe de ea, dar pot sa apreciez pe moment si pasul mic si singur facut acum. Maine sper sa reusesc si mai multe si zi de zi sper sa am mai multe motive sa fiu mandra de mine. Azi am plecat pe drumul acela frumos de la inceputul anului. Nu am convingerea 100% ca e chiar acelasi drum, dar e un inceput.
Poza afisata la inceput nu este o poza de azi, este o poza de zilele trecute si am 100 de motive sa imi placa…