E 1 aprilie și m-am gândit ce-ar fi să mă păcălesc pe mine să scriu pe blog. Practic nici nu mai știu cât a trecut de când am scris ultima dată aici și am și publicat. De câteva ori am scris fără să public pentru că odată plecat e din ce în ce mai greu să te întorci. Ce s-a schimbat de atunci? Pâi… multe. Orașul, jobul, ocupația, viața… au rămas câteva lucruri la fel, which is good. Romgleza e mai prezentă ca nu niciodată și zilele trecute m-am trezit că trebuia să scriu un email în română și îl traduceam în cap din engleză. Nu suna bine deloc, am făcut eforturi supraomenești să scriu ceva care să nu sune
Sunt un om îngrozitor, îmi spun a nu știu câtă oară, deschizând un tab nou în chrome. Ar trebui sa învăț, nu să scriu pe blog, mă apostrofez încă o dată. Iar nu îmi vine să cred cât sunt de indolentă! Citesc despre rege sau orice altceva decât să învăț sau să caut idei bune pentru mâine la muncă. Cumva nu cred că mai am scăpare. Mă irită cumplit oboseala asta de care pare că nu o să scap niciodată. Ceaiul de pe noptieră probabil s-a răcit demult. Mă oftic a nu știu câta oară că mi-am făcut ceai și nu îl beau cald. Ce naiba e în capul meu? De ce fac asta? Cum ziceam, nu știu dacă o
Până mai ieri parcă eram bine, parcă eram pe un val. Acum îmi pare că mă înec. Mă înec de oboseală, de durere, de tristețe… când am o secundă să mă gândesc mai mult îmi pare că pământul îmi fuge de sub picioare. Nici nu știu dacă e cazul și chiar dacă fuge… lasă-l să fugă… Poate că ține de mine să-l opresc sau poate că e mai bine să fugă. Nu știu…
Să spun că sunt prea obosită e degeaba. Nu știu când am mai fost atât de obosită, dar azi am avut chef să ies cu mine. N-am mai stat demult cu mine. Nu știu dacă mă evit sau pur și simlu nu mai am timp. M-am dat la o parte și parcă mi-e dor de mine ca de un prieten vechi. Munca îmi ocupă enerom de mare parte din viața. Nu cred, ba nu, chiar nu am mai muncit așa de mult în viața mea. Încerc să mă opresc. Nu de tot, dar măcar să apăs frâna. Nu e ok nicicum, nici pentru mine, nici pentru altii și vreau să am mai mult timp pentru școală. Trebuie să pun școala
Long time no see… Iar au trecut secole de când nu am mai scris pe blog și viața mea s-a mai schimbat parcă de un milion de ori. Lucrez mult spre foarte foarte mult. Nu mi se pare că sunt prea bună la ce fac, dar mă străduiesc cum pot. Nu știu dacă fac destul, dar cumva epuizarea fizică tinde să mă prindă din urmă. Încerc să o tratez si pe asta și pare că merge cumva. Oricuma r fi mai am o săptămână până la concediu și sper să o scot la capăt cât se poate de onorabil. Nu pot cere mai mult de atât.
Iaca, a venit și vara. Cumva o așteptam, cumva nu, dar cum zilele trec toate oricum am vrea noi sa fie, aia e, a venit vara. Îmi propusesem zilele trecute să încep iar să alerg de la 1 iunie, iar astăzi mă apucase o lene și o lipsă de chef teribilă. Viața asta complicata m-a cam dat peste cap și muncitul noaptea nu prea m-a ajutat. Visez să ajung cumva să mă organizez să alerg, să mănânc mai puțin și mai sănătos și să reușesc să mă odihnesc suficient. Nu-i chiar ușor 🙁 Partea bună e că m-am urnit, măcar la alergat am fost azi. Sper sa le mai rezolv cumva și pe celelalte pe parcurs. O să încerc să
Anul ăsta e prima dată când nu sunt de Paște în România și e și primul an în care sunt singură. Crăciunul l-am făcut deja de două ori aici și a fost chiar frumos și simplu. Am cumpărat un brad, am împodobit casa cum am știu mai bine și am copt toate bunatățile pe care le-am vrut de mâncare. Am vorbit cu familiile și prietenii pe Skype, whatsapp si alte minuni ale tehnici moderne si gata, am rezolvat problema. Cu Paștele treaba e însă mult mai complicată. În primul rând pentru că eu de când îmi aduc aminte de mine am fost la slujbă în noaptea de Înviere.
Mă gândisem să scriu despre altceva azi, dar facebook-ul mi-a amintit că anul trecut pe vremea asta încercam prima dată prăjiturile de la Artisane, o ”cofetărie” franțuzească (îi spun așa, deși e mai mult decât atât, dar nu știu exact cum să o denumesc) recent deschisă în Liverpool. Aflasem la început de martie, tot de pe facebook, că se va deschide locul ăsta care aproape îmi părea incredibil. Incredibil pentru că avea niște prăjituri foarte arătoase, pentru că croissantele păreau ireal de perfecte, pentru că pâinea îți venea să o mănânci prin monitor. Părea așa un fel de colt de Paris în Liverpool, sau mă rog, un colț franțuzesc. Cum eu nu mă dau în vânt după Victoria Sponge Cake
Mă tot gândesc că ar trebui să pozez florile din curte, dar cumva, cel puțin momentan, lenea e prea mare. Mai e și faza că zilele trecute a tot fost soare și ar fi arătat mai frumoase în soare, dar desigur, azi e nor. Data viitoare… Poza zilei de azi e de la mare, din week-end…
Aș hali salam, dar n-am. Adevărul e că n-aș hali salam, asta e doar o prostie, dar nu mai știu cum să scriu pe blogul asta. Viața e greu, dar greu tare. Naiba sa o ia, că nu poate o dată să fie și mai puțin complicată. S-a nimerit să am trei zile libere care cumva sunt aproape patru și am zis să mă duc la mare, să fug, să mă relaxez un pic, să mă odihnesc un pic. M-am dus, a fost frumușel, am înotat la piscină, am băut o cafea, am mâncat mâncare cât de cât bună, am băut niște vin, am făcut poze… Nu mă simt prea odihnită totuși, de relaxata ce să mă zic… M-am întors
Zilele astea tot încerc să-mi revin dintr-o letargie/astenie sau ce o fi ea. E de la primăvară sau de la lipsa ei, de la prea multă ploaie, prea puțină lumină, poate și de la prea puține dulciuri. Nu să le mănânc, mai ales să le fac. Am reușit 3 zile și jumătate să fac bine, să fiu bine, iar mai apoi ce? Mai apoi am uitat ce am gândit și lucrurile s-au întâmplat cumva greșit. Am uitat răspunsurile pe care le-am găsit sau pur și simplu nu am mai pus întrebarea corectă. Încep să mă trezesc de undeva, dar și asta îmi mănâncă creierul nu numai timpul. Chiar acum creierul meu ar trebui să fie ocupat cu altceva, nu cu întors
