Peste fix o oră (de când scriu eu textul ăsta, nu de când o să-l public pe blog) avionul în care mă aflu o să aterizeze la Paris. Stau cu netbook-ul în brațe și căștile în urechi (ascultând Speranța Țapinarilor) pe scaunul de la geam și mă minunez de ce mi se întâmplă. Cine ar fi crezut? Nu mi-am imaginat nici în urmă cu 8 ani (împliniți ieri, nu azi cum credeam eu) când am acceptat invitația de la Cip să mergem împreună la o bere că o să rămânem împreună atâția ani. De ieri pâna azi nimic nu e surprinzător, dar dacă e să privesc în urmă cu 10 ani lucrurile n-au nici o legătură cu ce mi-am imaginat
