Nostalgie
Nu știu de ce, dar m-a apucat așa un chef să scriu pe blog lately… Poate pentru că am laptop nou, poate de la casă, I don’t know. Aseară căutând pe blog niște versuri scrise acum foarte mulți ani am sfârșit citind până târziu ce debitam acum aproape 20 de ani. Am fost surprinsă să văd scris negru pe alb cât de des scriam că vreau să se termine toate, cât de des scriam despre moarte deși nu am avut niciodată gânduri foarte reale de suicid. Erau anii tinereții fără o direcție, faptul că nu știam ce să fac cu viața mea, faptul că nu mă regăseam niciunde. În foarte multe texte sunt semne ale ADHD-ului meu. Inclusiv depresia care reiese în multe texte era de la ADHD. Multe texte ar putea intra în categoria spune-mi ca ai ADHD fără să îmi spui că ai ADHD. Nu că e evident, dar țipă din toate literele și cuvintele și textele mele…
Cât de neînțeleasă mă simțeam, cât de neînțeleasă eram chiar de mine, cât de greu e să fii mic/tânăr și să nu știi ce se întâmplă cu tine… Cât de greșită mă simțeam câteodată, cât de nelalocul meu mă simțeam în mine. Cumva am ieșit la lumină mai mult în ultimii ani și aproape am uitat cât de greu mi-a fost. Câteodată mă gândesc că sunt aceiași, unele lucruri le fac la fel și parcă aș fi același om și totuși sunt la ani lumină… Aproape nu îmi vine să cred prin câte am trecut. Prin câte am trecut lately, prin câte trec în fiecare zi, în fiecare lună, în fiecare an… și deși aceiași mereu, în fiecare zi un pas mai departe, un pas mai aproape de sinele meu…