Totul e atitudinea…
Până mai ieri parcă eram bine, parcă eram pe un val. Acum îmi pare că mă înec. Mă înec de oboseală, de durere, de tristețe… când am o secundă să mă gândesc mai mult îmi pare că pământul îmi fuge de sub picioare. Nici nu știu dacă e cazul și chiar dacă fuge… lasă-l să fugă… Poate că ține de mine să-l opresc sau poate că e mai bine să fugă. Nu știu…
Nu mai am timp de mine, de stat cu mine, de umblat pe străzi, de mirosit vantul, de căutat ceața… Toamna mi-e dragă tare și eu nu am timp să văd și să simt nimic. Niciodată nu am fost mai ocupată ca acum, nici măcar cand eram în facultate și aveam doua joburi part-time. Un job extra full-time și o școală cu doar 12 ore mă distrug picătură cu picătură și procesul de distrugere se agrarvează după câte se pare.
Omul de care mi-e cel mai dor pe lumea asta sunt eu. Eu mai de demult, eu mai de aproape, eu care aș putea fi, eu. Eu. Cred că știu cine sunt eu, dar nu știu exact ce să fac cu mine. Mi se pare că ani la rândul am fost aruncată dintr-o parte în alta ca o minge de volei. Sunt ușor plictisită de situație, sunt și agasată și parcă nu înțeleg: nu e și rândul meu să arunc mingea altora?
Totul e atitudinea și eu parcă nu o nimeresc. ”Totul e atitudinea!” – mai ți minte Cami?
Fuck off guys! Let me alone! It`s my time now!