Până mai ieri parcă eram bine, parcă eram pe un val. Acum îmi pare că mă înec. Mă înec de oboseală, de durere, de tristețe… când am o secundă să mă gândesc mai mult îmi pare că pământul îmi fuge de sub picioare. Nici nu știu dacă e cazul și chiar dacă fuge… lasă-l să fugă… Poate că ține de mine să-l opresc sau poate că e mai bine să fugă. Nu știu…
Să spun că sunt prea obosită e degeaba. Nu știu când am mai fost atât de obosită, dar azi am avut chef să ies cu mine. N-am mai stat demult cu mine. Nu știu dacă mă evit sau pur și simlu nu mai am timp. M-am dat la o parte și parcă mi-e dor de mine ca de un prieten vechi. Munca îmi ocupă enerom de mare parte din viața. Nu cred, ba nu, chiar nu am mai muncit așa de mult în viața mea. Încerc să mă opresc. Nu de tot, dar măcar să apăs frâna. Nu e ok nicicum, nici pentru mine, nici pentru altii și vreau să am mai mult timp pentru școală. Trebuie să pun școala