whatever…
Cioc, cioc! De data asta trebuie să intru, nu merge să stau doar așa, în fața paginii goale. E iarăși luni, ziua în care mă gândesc de atâtea ori să scriu, ca și cum aș putea să-mi programez cuvintele, sentimentele, gândurile să se aștearnă la comandă doar pentru că e luni. Nu merge, nu a mers și uneori mă întreb de ce vreau să forțez lucruile, alteori mă întreb dacă merită sau dacă mai pot să scriu aici cum srcriam odată… E luni și atât de aproape de 10 ani de când am scris prima dată ceva pe un blog. Nu-i un titlu de glorie, am absentat mult, am tras chiulul uneori, alteori au fost absențe motivate. Nu cred că are importanță.
E luni în altă viață…Stau la un pahar de vin eu cu mine și nu ne spunem nimic pentru că ce ne-am mai putea spune și să nu știm deja? Nu vorbim despre anumite lucruri nasoale sau pur si simplu alteori doar ni le imaginam – asa-rapid, cât să putem conștientiza că de fapt nu ne rupem în două, nu se termina lumea sau și dacă se termină, tot continuăm să trăim așa…
Îmi aduc aminte de o mulțime de lucruri nescrise, nespuse și aproape negândite. Vieți de motani sau de oameni, teribil de complicate, vieți cu care nu știe nimeni ce să facă…
În clipa asta am impresia că aș putea fi aici mai mult ca oricând. Aici în secunda vieții mele, nu neapărat aici în concret, ci în gânduri și sentimente. Trăiesc lucruri nesigure, nebănuite, necunoscute și mă simt într-o fracțiune de secundă vitează și apoi secunda trece și eu am rămas în aer. Hai că nu e greu! sau daca e, aia e… îmi spun lucrurile astea eu mie și mă întreb ce-o să mai fie la anu. Adevărul e că uneori trebuie să fii precum o pisică. Trebuie să te sperii de tot felul de lucruri și mai apoi să te apropii să studiezi ce și cum, să înțelegi, să accepți, să uiți și să mergi mai departe…
Facem ce putem cu ce avem și aia e…