Amintirea zilelor…
Mă gândeam azi, răsfoind poze, cum se duce timpul, cât de mult ne schimbăm fizic sau altcumva, cum ne schimbam viața și prietenii. Cum nu ne mai place ce ne plăcea odata, sau din contră, cum rămânem încremeniți în aceleași lucruri. Peste mine au trecut anii, deși nu cred că-mi arăt chiar adevărata vârstă. Mi se pare oricum irelevant. Nu țin să par mai tânără decât sunt și nici nu am muncit la treaba asta. Sunt oricum bătrână cu o căruță de răni în suflet. Fără să vreau le duc cu mine pentru că nu am știut ce altceva să fac cu ele. Pe unele nu am știut cum să le las în urmă, de altele nu am vrut să mă despart. E foarte complicat să știi ce-ar fi mai bine și cum ar trebui să procedezi. Eu, cel puțin, nu prea știu ce să fac.
Am ajuns la jumătatea anului ăsta. Un an complicat, surprinzător, trist, revelator. Are de toate în el anul ăsta incredibil și n-am ajuns decât la jumate. Mă întreb ce mai urmează și dacă o să mă descurc cu câte mai are el, anul, planificat pentru mine. Mă întreb dacă la final am să ies pe plus sau pe minus. Dacă o să reușesc să fiu mai fericită și dacă am să reușesc să rezolv ceva problme în viitorul ăsta apropiat. Mă întreb dacă terapia mea cu mine va ajunge undeva, dacă or să apară și rezultate la un moment dat. Anul ăsta e anul în care am reușit să ajung la 30 de ani și doar pentru că e o cifră rotundă mă gândesc că ar putea fi un an special.