Iremediabil tristă…
E complicat să transcriu în cuvinte ce simt acum. E atât de complicat, atât de trist și atât de fără rost că nu mai știu nimic. Nu știu de ce traiesc și de ce trăiesc cum trăiesc. Nu știu de ce mi se întâmplă asta și nu înțeleg de ce merit asta. Trăim cumva cu prejudecata că lucrurile ni se întâmplă pentru un motiv, că ni se întâmplă ceea ce merităm, că sigur am greșit undeva dacă ni se întâmplă lucruri rele. Plecăm de la prejudecata că, într-un fel sau altul există o dreptate pe lume, pe lumea asta, pe lumea cealaltă. Trăim cu prejudecățile astea pentru că nu știm cum altfel să trăim. Avem nevoie cumva de ideea că lucrurile se întâmplă cu un motiv, dintr-un motiv, pentru că nu poți trăi viața știind că de fapt lucrurile se întâmplă aleatoriu. Cum să trăiești știind că totul e o loterie, că nu contează că ești bun sau rău, că n-are nici o legătură cum și ce trăiești cu ce ți se întâmplă?
Mai sunt o groază de prejudecăți pe tema asta: că îți poți atrage sau schimba norocul, că dacă ești nefericit pe lumea asta sigur o sa fii fericit pe lumea cealată și tot așa.
Sunt doar niște tâmpenii toate. Sigur că unele lucruri le poți influența, că poți lua decizii mai bune sau mai proaste, că poți alege mai mult sau mai puțin corect, că poți să vezi lucruri și să nu faci nimic, dar nu e demonstrat până la capăt că lucrurile chiar se întâmplă cauză – efect.
Nici nu știu de ce m-am băgat în discuția asta. Sunt tristă, atât de tristă că nu pot explica cum simt că se rup bucăți în mine. Încerc să înțeleg și nu știu ce e de înțeles. Daca alea de mai sus sunt doar prejudecăți sau prea puțin din ce se crede e adevărat, atunci caut degeaba să înțeleg. Și totuși natura mea mă face să îmi pun o groază de întrebări. Și răspunsurile astea alinătoare mi se par toate niște prostii și nu-s de nici un ajutor. Vreau răspunsuri la întrebări care probabil nu vor veni niciodată sau răspunsul e sub nasul meu și eu refuz să-l văd. Asta e adevărul, că refuz să văd adevărul, dar cum aș putea oare să fac altfel? Cum să faci să îl vezi când nu vrei să-l vezi?
De aici toată durerea asta, de la tot adevărul pe care nu vreau să-l văd și nu pot să-l văd. Îmi vine să urlu de durere, nu pot trăi așa, nu pot trăi nicicum.
E puțin spus că sunt iremediabil tristă. E mai mult decât sfâșietor, e criminal. Simt cum mor.
Hei, ce s-a intamplat???
Eh, depresie… sunt ok