E complicat să transcriu în cuvinte ce simt acum. E atât de complicat, atât de trist și atât de fără rost că nu mai știu nimic. Nu știu de ce traiesc și de ce trăiesc cum trăiesc. Nu știu de ce mi se întâmplă asta și nu înțeleg de ce merit asta. Trăim cumva cu prejudecata că lucrurile ni se întâmplă pentru un motiv, că ni se întâmplă ceea ce merităm, că sigur am greșit undeva dacă ni se întâmplă lucruri rele. Plecăm de la prejudecata că, într-un fel sau altul există o dreptate pe lume, pe lumea asta, pe lumea cealaltă. Trăim cu prejudecățile astea pentru că nu știm cum altfel să trăim. Avem nevoie cumva de ideea că
Deși aici e casa mea, aproape că îmi vine să bat la usă înainte să intru. Am plecat într-o zi și am uitat să mai vin. Stăteam departe, așteptând să pot să mă întorc, iar apoi, când am putu să mă întorc, nu prea îmi mai aminteam drumul. După ce o vreme am tot rătăcit aiurea, ca din întâmplare am nimerit aici, dar liniștea era așa de mare că n-am știut ce să fac. Acum, când scriu, îmi imaginez o sala mare, goală și o liniste perfectă, ca de mormânt, iar literele astea pe care le înșir aici am impresia că scot un zgomot infernal. Am impresia că orice aș scrie și orice aș face o să tulbure liniștea așternută aici. Pe