E greu…

Ile/ May 1, 2012/ Ganduri/ 2 comments

Zilele astea mi-e un pic greu. Sunt fie amărâtă, fie supărată, fie disperată. O să treacă… cel puțin parte din ele. Celelalte par să nu mai dispară. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, toate sunt aici de o vreme și nu pleacă niciodată definitiv, doar se transformă în alte și alte probleme. Iar am ajuns la fundul sacului și iar urmează să mă încarc de undeva cu niște energii pozitive pentru o vreme. E un dat, așa mi se întâmplă… Sigur că am obosit de atâtea suișuri și coborâșuri, sigur că iar mi se pare că nu mai pot. Mă întreb dacă nu o să ajung cât de curând la faza la care chiar n-am să mai pot deloc. Știu că de fapt suntem mai rezistenți decât credem, dar m-am cam săturat până în gât să nu mai pot. M-am săturat de situația asta în care nu știu niciodată nimic, când azi e așa și mâine e altfel, m-am săturat de luatul decizilor într-o fracțiune de secundă, m-am săturat să nu fie o linie dreaptă în viața mea, m-am saturat să trebuiască să tac sau să fiu un om înțelegător. M-am săturat și de vorbele spuse pe jumătate, m-am săturat de aluzii și mofturi. M-am săturat rău de tot să fiu eu omul înțelegător, să-i înțeleg eu pe toți când pare că nimeni nu mă înțelege pe mine, când pare că la mine nu se gândește nimeni. Am spsu ”pare” ca nu care cumva să fie altfel și eu să mă înșel totuși. Aș vrea să mi se pară doar mie, aș vrea să mi se arate că m-am înșelat. Aș vrea și eu să văd omul care ia decizii gândindu-se un pic la mine, nu doar la el. Să ridice mâna și să-mi spună cu voce tare omul ălape care eu îl cunosc și  pe care eu nu l-am înțeles și pe care nu l-am ajutat chiar dacă mie mi-a fost greu și chiar dacă eu mi-am dat viața peste cap. E cineva în lumea asta care s-ar da peste cap pentru mine?

Sunt un om trist pentru că nu mai sunt eu același om de altădată. Am ajuns din cauza vieții și a oamenilor să fiu un om mai trist, mai amarât, mai cicălitor, mai absurd, mai deprimat. Am fost eu așa? Poate, dar nu chiar așa. Am ajuns așa și sincer nu îmi place câtuși de puțin ce am ajuns. Nu îmi place ce văd în oglindă și nu la propriu, ci la figurat. Îmi pare rău să constat că am greșit câteodată pentru că am fost un om bun și înțelegător și am ajuns să-mi pară rău pentru că nu m-am gândit și la mine, doar la ceilalți. Poate greșesc și acum, dar nu par toate niște greșeli în final? Nu e oare greșit orice aleg?

Da, e trist și deprimant deși eu acum deja încerc să urc pe valul de optimism. Încerc să mă zbat, să dau din mâini să nu mă înec. Să mai apuc o gură de oxigen înainte să vine valul care mă va scufunda din nou.

Luna mai e luna mea. Am nu mai puțin de 3 motive să mă sărbătoresc și cel puțin încă unul de sărbătorit și în rest. Ar trebui să fie cea mai veselă lună din an pentru mine. Nu e mereu. Oamenii nu se gândesc că vreau și eu să fiu veselă și eventual împreună cu ei. Oamenii nu numai că nu vor să fie veseli cu mine, câteodată nici pe mine nu mă lasă să fiu veselă singură. Mi-e tare greu să înțeleg. Mi-e tare greu și obosesc.

Știu, poate oamenii nu sunt buni, poate trebuiesc schimbați, dar sunt unii dintre cei mai buni oameni, oamenii aștia. Cu ce să îi schimb? De unde să găsesc alți? Dacă ăștia sunt așa de unde să găsesc alții mai buni? Nu știu! Sunt oricum un om singuratic, de fapt așa am învățat să fiu pentru că altfel e și mai rău.