Contradicție!
Nu știu cum să-mi schimb viața, nu știu cum să fac dintr-o dorință sau un vis o realitate. Nu toate dorințele sau visele sunt atât de greu de îndeplinit. Dar îmi lipsește resortul ăla care să mă facă să le îndeplinesc. Nu știu de ce.
Uneori mă gândesc că nu îmi doresc suficient de tare lucrurile alea. Alteori mă gândesc că nu sunt în stare să muncesc ca să le realizez și atunci tot la dorit mă întorc, pentru că dacă mi le-aș dori suficient de tare, aș munci să le îndeplinesc. Nu-s chiar așa de greu de făcut, de ce nu le fac? Nu pot să pricep! Și până la urmă dacă nu mi le doresc atât de tare, până la urmă de ce mi le mai doresc? Nici asta nu pricep!
Mi le doresc totuși, deci care e treaba cu doritul prea tare sau nu prea tare? Ar putea fi vorba de ceva în capul meu care mă face să cred că oricum n-am să reușesc. Asta e! Dar de ce și de unde? Am în general impresia că nu sunt suficient de bună. Nici asta nu știu exact de unde mi se trage. Adevărul e că nu e adevărat că nu sunt suficient de bună. Rațional și clar știu că e așa, că pot mai mult, că sunt mai bună de atât și mai ales mai bună decât alții. Și atunci de ce în străfundul minții mele lucrurile stau altfel? N-aș ține neapărat să aflu de unde mi se trage dacă aș știi cum să scap de prostiile astea din capul meu și să depășesc momentul. Trebuie să îmi recapăt increderea în mine.
O altă problemă e că mi-e foarte teamă de eșec. Trăiesc acum, în direct și în reluare și pe toate canalele, marele eșec al vieții mele și mie mi-e frică să fac orice pentru că mi-e frică de eșec. Cât de stupid! Nu știu nici asta de unde mi se trage. De unde atâta teamă de eșec? Ce cred că mi se poate întâmpla? Care e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla în caz de eșec? Cât de jos mai pot merge în jos?
Sigur că mai e vorba și de lene, dar în general am crezut că dacă un lucru mă motivează suficient de tare pot trece și peste lene. Este măcar în parte adevărat!
Îmi mai dau seama de ceva. Niciodată (sau prea puțin) am fost apreciată de ceilalți pentru ceea ce fac sau ceea ce sunt. E foarte frustrant să faci lucrurile bine, corect, la timp și ceilalți să nu aprecieze. Încetezi la un momet dat să le mai faci bine, corect, la timp pentru că oricum nu contează, e inutil. M-am lovit de multe ori în viața mea profesională de chestia asta, iar la un moment dat n-am mai putut. M-a terminat destul de tare psihic și faptul că de cele mai multe ori ceea ce făceam nu reprezenta pentru mine o provocare. Aveam de făcut de cele mai multe ori lucruri mult prea simple, prea sub nivelul meu intelectual ceea ce mi se părea foarte trist.
Am amestecat gândurile și ideile. Nu știu de fapt unde vreau să ajung cu toate astea. Mi-ar plăcea să fac mai mult din ceea ce îmi place. Mă lupt și cu faptul că am probabil în același timp vre 20 de idei de lucruri de făcut și nu ajung să fac nici unul. Mă lupt cu faptul că nu mai sunt în stare să duc la bun sfârșit o activitate începută pentru că sunt absorbită de altele și altele.
Am 100 de probleme de rezolvat la mine. Uite, asta ar trebui să fie o provocare! Să mă scot la capăt, să reușesc să mă rezolv pe mine. Să nu mă abandonez iar și iar crezând că nu-s destul de bună în timp ce îmi dau seamă că de fapt sunt prea bună și prea neapreciată pentru ceea ce fac. Sunt cu totul o contradicție!
Și tot textul ăsta doar ca să spun, de fapt, că îmi plac multe bloguri cu tot feluri de poze, cu mâncare sau nu și că mi-ar plăcea să am și eu niște bloguri frumoase și interesante și că nu sunt în stare să muncesc pentru ele.
P.S. Îmi place mult poza de mai sus pe care am făcut-o sâmbătă mai mult în joacă decât serios și mă întreb de ce nu am mai multe poze pe blog, de ce nu mă urnesc să îmi selecționez și prelucrez pozele și să le pun pe blogurile mele? De ce nu învăț mai mult despre fotografie și bloguri și mai ales de ce nu fac nimic cu viața mea?
[Facebook_Comments_Widget title=”” appId=”” href=”” numPosts=”5″ width=”600″ color=”light” code=”html5″ ]