Aștept…
Vroiam să citesc mai mult decât să scriu, dar sunt obilgată să scriu nu să citesc. E frig la Paris. Aproape că aș fi tentată să zic că e foarte frig. Nu știu de ce aici deși gradele nu-s așa de puține, par totuși mult mai puține. Acum vreo două dimineți deși temperatura era de 1-2 grade se simțeau de fapt -8. La știrile de dimineața la care ne uităm noi spun deobicei minima și maxima. În ziua aia au ținut să ne spună să nu cumva să credem temperatura aia pe care ne-o zic ei că-i minimă că de fapt se simt ca și cum am fi la Polul Nord. Sigur că exagerarea îmi aparține, ei au zis doar că se simt -8 grade.
Nu despre vreme vroiam totuși să scriu, am simțiti nevoia să încep așa doar pentru că azi fiind vineri eu sunt îmbrăcată în fustă în ciuda tuturor gradelor cu minus de afară, reale sau resimțite și în ciuda fulgilor de zăpadă care țin neapărat să mai cadă măcar sporadic.
Întrebările mele existențiale iar mi se rotesc în fața ochilor și eu nu știu ce să răspund, ce să zic, ce să cred și mai ales ce să fac. Să așteptăm înainte de orice altceva se aude un glas, să așteptăm și să vedem ce se mai întâmplă. Sigur că asta pare cumva logic, doar că eu nu sunt prea bună la așteptat, doar că și de data asta ca de atâtea ori mi-am făcut-o cu mâna mea. Mai aștept o dată și gata e tot ce pot să-mi spun. Aștept, mai mult decât aștept în sine să văd ce se întâmplă, ziua în care nu o să mai aștept fie că nu o să mai fie nevoie, fie că m-am săturat să aștept.
Zilele astea am impresia că m-a tras cineva de mânecă și mi-a spus la ureche lucruri evidente, atât de evidente încât eu am uitat de ele. Acum nu știu ce să fac cu ele. Ar trebui să fac ceva, ar trebui să uit la loc, ar trebui să mă trezesc. Vreau să mă trezesc? Sigur că daaaaa! Ce-aș mai vrea să mă trezesc, numai că în loc să mă trezesc într-o dimineață frumoasă de primăvară, cu miros de cafea proaspătă și flori frumoase, eu o să mă trezesc într-o dimineață ploioasă și tristă, fără pic de cafea și poate cu ceva flori ofilite de o viață lângă mine. Tot ce pot să sper și să cred e că există o cale de mijloc. Că măcar un pic de soare o să fie afară, chiar dacă or fi și nori. Pot să trăiesc și cu cafeaua de ieri, mai ales dacă e rece, s-ar putea să fie chiar mai bună decât mirosul ăla de cafea proaspătă. Acum de flori nu știu ce să zic. Să sper că o ă am și flori frumoase cred că e prea mult. Măcar să nu fie ofiliturile alea lângă mie în ceva apă stătută pentru că miroase îngrozitor.
Am impresia că mi-a ieșit o figură de stil destul de drăguță. Mai trăim, mai vedem, nu se știe ce se mai întâmplă. Întotdeauna am crezut că există și o parte bună a lucrurilor.E adevărat că unele lucruri chiar nu pot părea bune oricât le-ai întoarce pe toate fețele, dar măcar majoritatea sigur au și ceva bun. Tot răul e spre bine zice o vorbă și trebuie că e ceva adevăr în ea, nu se poate altfel.
Așteptând eu așa mult și bine la viața mea sunt în același loc. Atunci când, spre exemplu, aștept autobuzul nu pot să stau pe loc. Merg înainte și înapoi, scot o carte, fac ceva, pe loc nu pot să stau. Cam așa și cu viața mea, mă tot plimb prin stație, dar tot aici sunt căci autobuzul n-a mai trecut nici azi. Uneori o iau pe jos până la prima, dacă nu cumva până mai departe. Ia să văd eu cum să fac asta și cu viața mea căci mai dă-l naibi de autobuz, e clar că nu mai vine. Să o iau și eu pe drum și mai văd eu unde și cum ajung.
Aproape că îmi vine să râd singură, dar sunt prea mulți oameni în jurul meu aici. Parcă zici că reinventez roata iar și iar, așa scriu despre cum ar trebui să-mi repar viața. Mă ambalez degeaba acum că doar v-am zis că trebuie să mai aștept o dată și abia după să văd. Până atunci ar trebui să mai fac ceva poze și să mai gătesc câteva lucruri pentru blog.
Ah, hai că mai aștept o dată, nu-i chiar așa de greu! Week-end fain!
[Facebook_Comments_Widget title=”” appId=”” href=”” numPosts=”5″ width=”600″ color=”light” code=”html5″ ]