Depresie de toamnă…
E toamnă și mi-e dragă toamna și m-a apucat depresia pe care m-am ținut bine să n-o accept. Am trăit o vreme ca și cum ea n-ar exista și acum îmi bate la ușă, în geamuri, și îmi zice sunt aici!! Nu poți să mă ignori la nesfârșit! Și eu chiar nu pot! A naibii ea depresie, cum mă face pe mine din vorbe! Nu am chef nici azi cum n-am avut chef nici ieri. Afară e cald, mai cald ca în vară, nu vara din țară, vara de aici. Ieri a fost înnorat și am crezut că d-asta n-am chef. Azi e cald ca vara și miroase a toamnă sub castanii din parc. Cad frunzele, dar tot e cald… Cad frunzele și eu sunt depresivă…. nici nu mai știu de ce… Am avut 3 zile aproape de entuziasm în care m-am gândit că daca vreau să-mi schimb viața mi-o schimb și gata și acum nici nu am dat de greu, sau poate am dat, și nu mai cred că pot. Când oare în viața asta am reușit ceva, când oare nu a fost prea greu și am renunțat. Serios nu-mi dau seama, serios mă întreb oare ce-am realizat. Îmi simt înșelată încredera în mine, mă gândesc că știu că pot mai mult, dar oare când am putut, oare când am demonstrat că pot, că știu, că sunt în stare de…
Viața e grea, a naibi de grea. Nu doar a mea, a tuturor…. de ce naibii sper sau cred că o să fie bine când știu prea bine că viața tuturor e grea, când știu că toți se luptă cu una sau cealaltă, când știu că nimeni nu e bine până la capăt. Poate pentru că privesc la oameni și ei par bine dacă nu cumva chiar fericiți, dar știu prea bine că doar par. Poate și eu par bine, dacă nu chiar fericită. Nu suntem nici eu, nici ei, nici nimeni…
Stă în puterea mea să schimb lucrurile… Acum, in fix secunda asta ce mă împiedică să fiu fericită? Stau pe un scaun – semi şezlong cu picioarele pe un alt scaun. Simt cum metalul îm lasă semne pe spate, iar moșii și babele sutienului îmi intr în piele. Celălalt scaun îmi lasă semne pe gambe… Clar nu sunt fericită. În rest e bine printre castani, adie vag vântul și miroase a toamnă. Ar trebui să fiu fericită, în schimb mă apucă somnul. Am băut multă cafea azi, nu-mi mai trebuie… beau apă.
Acasă niste vase nespălate mă stresează. Ar trebui să fac de mâncare și nu mai am nici un chef, dar nici unul. E hilar, am un blog culinar ce tocmai a împlinit 2 ani. Din când în când nu mai am chef să gătesc. Nu mă ține neapărat mult, dar uite așa nu mai am chef… Iar trebuie să mâncăm?? Ah, dar îmi aduc aminte că mie îmi place să mănânc. Aproape că n-aș știi să zic pe nimeni care să mănânce mai cu poftă ca mine… dar m-am plictisit sau săturat să gătesc, m-am săturat și să am burta plină… Aș vrea să mănânc și burta să rămână goală și eventual să fiu și slabă…
Da, sunt în depresie… și mi-e somn și n-am chef de nimic, poate doar de niște paste făcute de altul, în cel mai rău caz chiar cumpărate…
Iar nu știu ce vreau și cu ce să-mi umplu timpul pe care nu-l am deși nu fac nimic. Aș putea face aia sau aia sau ailaltă, dar nici de asta nu am chef… De ce am eu chef când am chef, oare?
Îmi dau seama că nu sunt un om prea responsabil. Un om responsabil nu ar putea trăi ca mine. Am să fiu vreodată om responsabil? Mereu obosesc de atâta responsabilitate și nici măcar nu sunt un om responsabil. Nu cred că aș putea fi un om responsabil în fiecare zi, nu sunt aproape niciodată… Dacă sunt responsabilă faţă de alţii, sigur nu sunt faţă de mine. Aş vrea să vreau să fac ceva…
[Facebook_Comments_Widget title=”” appId=”” href=”” numPosts=”5″ width=”600″ color=”light” code=”html5″ ]