Ziua X…
Încep să mă enervez. Pe mine, desigur. Nu știu cum să încep postarea asta. Știu cum să-i scriu cuprinsul si incheierea, dar mi se pare complicat să ma explic în introducere. Rândurile astea în care bat campii nu pot ține loc de introducere, dar în timp ce le scriu mă gândesc că poate reușesc să găsesc o introducere. Cam care e treaba? Eu sunt un om așa și pe dincolo… Adică sunt destul de timidă. Nu mă bag în seamă cu alții. Stau în umbră și urmăresc tot. Nu înseamnă că nu gândesc, nu înseamnă că nu am o părere, nu înseamnă că nu îmi pasă. Înseamnă că uneori mi se pare că nu e cazul să vorbesc și alte ori însemnă că nu știu cum să mă bag în seamă. Nu sunt chiar foarte, foarte timidă. Mai fac și gesturi inimaginabile.
Acum o săptămână și ceva am primit o invitație la Cina cu Electrolux. N-aveam cum s-o ratez, era prea personală toată treaba. Cum planetele s-au aliniat să pot să mă duc, chiar dacă Cip era plecat, n-am avut încotro și de voie, de nevoie m-am dus. Am luat-o pe Cami pe post de suport moral. Am fost plină de emoții. Au trecut.
Când Ioana, Prințesa Urbană, a lansat pe blogul ei întrebarea “Ați veni?” la un ceai… Am zis fără să stau prea mult pe gânduri Da! Știam că nu am treaba în ziua X, așa că nu am văzut nici un motiv să nu mă duc. După m-am gândit, băi, dar eu îs timidă, ce fac eu acolo? La treaba cu gătitul mai era cum mai era, că na, ma duceam să gătesc, dar aici… și hai ca pe Ioana mi se pare cumva că o cunosc, dar pe restul oamenilor nu îi știu și nici Ioana nu mă știe pe mine… Nu m-am adâncit prea mult în întrebări existențiale inutile pentru că și de data asta am avut-o pe Cami cu mine, așa că nu am putu decât să privesc cu invidie spre toți cei care nu sunt așa ca mine, care nu au probleme de genul ăsta, care nu ratează șanse în viața pentru că sunt prea timizi, pentru că nu știu cum să se bage în seamă.
Gata introducerea!! (Dacă am așa o introducere mare pot să scriu mai puțin la cuprins?? Da, știu, introducerea este despre mine, că na, despre ce altceva puteam să scriu 😀 )
Așaaa… și a venit ziua X, adică azi și deja pot să trag concluziile. Ioana e exact așa cum am citit-o eu. Nu m-a dezamagit, nu mi s-a părut mai altfel, nu. Nu mi s-a părut nici sclifosită, nici fandosită, nici nimica. Nu mă așteptam să fie așa (adica cele enumerate anterior) și mă bucur nespus că nu m-am înșelat. Mie personal mi-a dat incredere. M-am bucurat să văd că e bine, că se simte mai bine. Mi s-a părut că o știu demult, chiar dacă am vazut-o prima dată. Nici nu mai știu exact când am început să o citesc și nici n-aș putea pune puncul fix pe I la intrebarea de ce o citesc… Nu sunt de acord cu ea mereu, nu e ca și cum ar scrie exact ce aș scrie eu. Nu sunt nici măcar la fel ca ea, dar uite că îmi place. Îmi place cum scrie probabil. 🙂 Nu comentrez pe blogul ei, cum nu comentez prea mult nici pe al altora, dar ea e totuși singura care m-a făcut să îi trimit anul trecut o vedere. Din păcate n-am reușit să i-o mai trimit și pe a doua, deși mai umblu încă și acum cu timbrele în portofel…
Ce să vă mai zic? …că au mai venit și alți cititori, că au fost câteva ore drăguțe, că Liviu, Prințul Consort, ne-a făcut poze și a avut grijă de cei câțiva bărbați veniți la întâlnire… că mi-a plăcut și de el 😉 că mi-a plăcut și de ei (Prințesa și Prințul), deși nu au avut vreme să stea prea mult unul lâng altul… Ah…și cel mai, cel mai mult mi-a plăcut că am plecat de acolo cu încredere în oameni… Dacă Ioana ar fi fost altfel cred că dezamăgirea mea ar fi fost mare… Bine că n-a fost așa 😀