Până mai ieri parcă eram bine, parcă eram pe un val. Acum îmi pare că mă înec. Mă înec de oboseală, de durere, de tristețe… când am o secundă să mă gândesc mai mult îmi pare că pământul îmi fuge de sub picioare. Nici nu știu dacă e cazul și chiar dacă fuge… lasă-l să fugă… Poate că ține de mine să-l opresc sau poate că e mai bine să fugă. Nu știu…
Să spun că sunt prea obosită e degeaba. Nu știu când am mai fost atât de obosită, dar azi am avut chef să ies cu mine. N-am mai stat demult cu mine. Nu știu dacă mă evit sau pur și simlu nu mai am timp. M-am dat la o parte și parcă mi-e dor de mine ca de un prieten vechi. Munca îmi ocupă enerom de mare parte din viața. Nu cred, ba nu, chiar nu am mai muncit așa de mult în viața mea. Încerc să mă opresc. Nu de tot, dar măcar să apăs frâna. Nu e ok nicicum, nici pentru mine, nici pentru altii și vreau să am mai mult timp pentru școală. Trebuie să pun școala
2017! What about 2017? Niște ani de zile, în ciuda faptului că mi-am făcut planuri sau am avut niște vise despre cum să-mi trăiesc viața sau cum să o schimb, lucrurile au părut că sunt în zadar. Totuși, n-am încetat să fac exercițiul ăsta de a privi înapoi spre anul ce a trecut și nici spre a privi inainte spre ceea ce mi-aș fi dorit. Uneori n-am reușit să trag concluziile corecte, uneori n-am învățat nimic din asta, alteori pur și simplu n-am știut nici măcar ce să fac, nu numai cum să fac. Inerția m-a dus înainte de la an la an, inainte cu viața, nu neaparat înainte pe drumul cel bun. N-aș ști să pun neapărat degetul pe
Încă un pic și bate miezul nopții. A venit și primăvara astronomică după aia calendaristică și tot nu e suficient de cald pentru gustul meu. Măcar prima narcisă din gradină s-a deschis de tot și e așa frumoasă. 😀 Desigur că am și pozat-o, dar la fel de sigur e și că nu am copiat pozele de pe card în laptop. Altădată… Chestii inteligente n-am de zis, doar că sunt pe aici, că încerc să mă cunosc, că încerc să mă recunosc și să mă transform, să las la o parte chestiile care nu-s ale mele. Asta e greu pentru că nu mi-e clar ce e si ce nu e al meu. Am mai trăit de câteva ori revelația asta,
După o lună petrecută în țară de sărbători, am revenit în Anglia cu speranța că am să reușesc să schimb multe anul acesta. În principiu viața aș vrea să mi-o schimb. Am citit într-o carte că e bine să-ți imaginezi că reușești ceea ce-ți propui și mă gândeam căt de diferit ar arăta viața mea dacă aș reuși să-mi îndeplinesc dorințele pentru 2015. Am început să muncesc cumva la asta și sper să și reușesc. Săptămâna care abia a început ar trebui să mă ocup de organizare, să fac niste planuri, să iau niște hotărâri.
Mi se întâmplă uneori să mi se facă un dor nebun de mine. De mine cea de demult, de mine cea care arăta altfel, care trăia și scria altfel. Pe de o parte nu înțeleg de ce. Întotdeauna am avut o viața cu care nu am fost împăcată, întotdeauna am avut probleme cu carul, întotdeauna n-am vazut cumva pădurea de copaci. Întotdeauna m-am pierdut, m-am risipit în prostii. Și acum și atunci mai reușeam câteceva dar sunt așa nimicuri lucrurile astea, lucrurile alea. De ce mi-e dor? Poate îmbătrânesc. Atunci nu-mi puneam problema sau cel puțin nu așa. Atunci nu îmbătrâneam, doar creșteam. Privitul înapoi a fost mult timp principala mea preocupare, până la un moment dat când n-am mai
Trag aer în piept. Azi e 15 și e luni, un fel de 1 și luni la jumătate de lună. Tot încerc să-mi amintesc că asta e viața, că acum, aici și în fiecare clipă asta e viața mea. Nu mâine, nu poimâine, nu peste 10 ani când poate o să am o viața mai nu știu cum, nu, viata e acum, right now! Cred că tot timpul am trăit ca și cum viața nu ar fi acum, ca și cum viața ar veni mai încolo, nu știu exact când… Uneori mai uit, sau mai corect, doar uneori îmi aduc aminte. În rest, trăiesc absent o viață nu prea clară.
Am reușit azi să fac două din lucrurile pe care le tot amânam. Nu că ar fi vreo mare filosofie, nu că erau niște lucruri importante, nu, dar am reușit, ceea ce e important oricât de stupid ar fi. M-am umplut de o stare de bine. Probabil aș face mai multe, dar azi e sărbătoare. Chiar și așa aș putea face lucruri, dar aștept să mai treacă zilele. Nu-i bine, dar aia e. Citesc despre cum să fac să nu mai amân lucruri, să fac ceea ce trebuie chiar dacă nu-mi prea place și tot așa. Lupt! Asta fac! Lupt cu mine și cu toate prostiile din capul meu! E frumos să mai ai câteodată energie, mie îmi cam lipsește.
A fost ziua mea, am îmbătrânit cică. Nu simt o zi din cele care au trecut de când am împlinit 29 de ani. Mă gândeam la un moment dat să și reușesc să-mi organizez ceva mai bine viața, nu doar să încerc. Deocamdată am început cu o pauză, pentru că așa am învățat că trebuie făcut.
Am deschis pagina blogului și azi sunt decisă să scriu. N-am mai scris de o căruță de timp. Nu știu de ce. Nu am un motiv anume. Nu am mai avut chef, nu am știut ce să scriu, nu știu exact. Probabil toate. Nu am găsit nimic interesant de spus. Nu am mai avut chef să mă plâng de prea frig sau prea cald, nu am avut chef să mai scriu cât de mult îmi place primăvara și nici să mai aleg poze cu flori din când în când. Ce caut eu în viața mea? mă mai întreb din când în când. Mă și enervez uneori, dar nu prea des. Vreau să mă apuc să învăț lucruri, dar deocamdată am
Vroiam să citesc mai mult decât să scriu, dar sunt obilgată să scriu nu să citesc. E frig la Paris. Aproape că aș fi tentată să zic că e foarte frig. Nu știu de ce aici deși gradele nu-s așa de puține, par totuși mult mai puține. Acum vreo două dimineți deși temperatura era de 1-2 grade se simțeau de fapt -8. La știrile de dimineața la care ne uităm noi spun deobicei minima și maxima. În ziua aia au ținut să ne spună să nu cumva să credem temperatura aia pe care ne-o zic ei că-i minimă că de fapt se simt ca și cum am fi la Polul Nord. Sigur că exagerarea îmi aparține, ei au zis doar
Au trecut parcă secole de când n-am mai scris pe blog și cam așa și e. Am stat o lună în țară și eu n-am fost în stare să scriu nimic. În parte pentru că am fost foarte ocupată, în parte pentru că am trecut prin mult prea multe stări și nu în ultimul rând pentru că nu am apucat să stau deloc cu mine. Nu am avut răgazul să stau singură la o cafea și să mă gândesc la mine, la ce urmează, la ce mai vreau să fac sau să încerc. Nu am avut timp de gânduri, de planuri, de rezoluții. Tot timpul m-am gândit ce bunătăți să mai fac, cum să găsesc timp să le fac, cum