Unsprezece ani în urmă ne cumpăram împreună cartea de franceză de clasa a 12-a pentru că ni se părea prea scumpă și prea inutilă să dăm amândouă banii pe ea. Franceza nu ne era dragă și nici nu ne părea interesantă. Zece ani în urmă tăiam cu foarfeca, filă cu filă, aceiași carte pentru ca fiecare din noi să ia câte o jumătate și totuși să nu ne mai fie folositoare niciuneia. Iată-ne acum, zece ani mai târziu, la Paris împreună! când ea locuiește în Tours, iar eu semi-locuiesc la Paris… Nici una din noi nu a știut și nici nu cred că a crezut asta…
Se vede că mi-am pierdut exercițiu de a scrie pe blog. Nu știu cu ce să încep, nu știu cum să spun ce vreau să spun… De 3 ani de zile mă tot afund într-o prăpastie și tot de 3 ani de zile încerc să ies din ea. Aș zice că nu am încercat destul, de vreme ce nu am reușit până acum. Adevărul este că am și momente bune, dar nu reușesc să mă țin prea bine de ele. Mereu încerc, dar la un moment dat nu mai pot și mă pierd și cad. Am fost un om perseverent, nu știu de ce azi nu mai sunt. Am reușit când eram mai tânără (ce mă amuză exprimarea asta, ma
Da! Iubesc primăvara! Iar! În fiecare an! O iubesc mereu! Nu mă satur niciodată de ea! Aș vrea să fie mereu primăvară! Nu cred că aș putea să mă satur de ea. Îmi aduc aminte de toate primăverile mele și cumva le-aș vrea pe toate. Mi-e dor de eu, de un alt eu, de un alt eu mai vechi. Nu știu dacă am să-l mai întâlnesc vreodată. Ziua asta de primăvară mi-a amintit de o altă mine. Acum îmi pare că sunt mai bătrână și mai diferită. Încerc să-mi reamintesc de eul ăsta mai vechi al meu. Nu știu cum să fac să îl aduc înapoi. Nu știu dacă mi-a mai fost dor de cineva atât de tare. Acum, în
So, început de lună! Am schimbat adresa blogului, am schimbat și aspectul și cine știe, poate și atitudinea. Niciodată n-am să încetez să sper… Poza e de astă vară, de pe drumul spre Cetatea Cisnădioara. Frumos loc, frumoase amintiri…
Trebuia să scriu de ceva vreme despre asta, dar nu am găsit timpul sau starea necesară. A venit totuși vremea să scriu. Acum ceva vreme am primit leapșa asta de la Larisa. Ea a scris ce ar face diferit dacă ar avea din nou 15 ani. M-am tot gândit și razgândit, am povestit cu prietenele mele despre asta și nu am reușit să îmi dau seama de ce aș face diferit dacă m-aș întoarce la 15 ani. După am citit ce spune de fapt leapșa și am văzut că ar trebui să scriu 3 lucruri pe care le-aș fi început din clasa a 9-a.
Am vrut să aleg pentru poza de azi o poza cu lalele. Pe cuvânt! Numai că nu am o poză cu lalele care să-mi placă și pe care să n-o fi pus încă pe blog, așa că am fost nevoită să renunț. M-am intors la zăpada și viscolul de afară. Uff! Zăpadă să fie…
Azi de dimineață m-am gândit să aleg la poza zilei o poză cu Magellan pentru că e un pic bolnav acum. Apoi mai târziu când tot făceam ordine prin casă m-am gândit să aleg o poză cu casa noastră de pe vremea când nici mobila nu fusese adusă. Și mai târziu când munceam la un cozonac și nu prea îmi ieșeau lucrurile așa cum trebuiau, m-am întrebat dacă să pun o poză cu un cozonac. Până la urmp am ales o poză de când abia împlinisem 20 de ani, când nu aveam motan, locuiam la ai mei și nu numai că nu știam să fac cozonac, dar nici aragazul nu știam să-l aprind. Au trecut anii peste mine. Mă întreb
Toată copilăria mea, ba chiar și mare parte din adolescență am ascultat discuri la pick-up. Discuri cu povești, cu muzică, cu scheciuri. Le-am ascultat de atâtea ori că le-am invățat aproape și chiar dacă pe unele dintre ele nu le-am mai ascultat de foarte mult timp, mi-au rămas bine întipărite în amintiri. De multe ori în viață sunt situații în care-mi aduc aminte de scheciurile astea geniale… și întotdeauna când văd poza asta mă găndesc la câta-i Dunărea cu tot cuprinsul ei de cantitate… E adevărat că în scheci e vorba despre cuprinsul de cantitate al Mării Negre 😀
Anul trecut pe vremea asta eram la Paris. Ce scriam atunci gasiti aici. Mâine pe vremea asta sper să am bilet spre Paris… Noapte frumoasa…
Pentru ca din primavara mi-am adus aminte cat e de frumos sa joci rummy…
Daaaa… E dimineață și îmi place. Îmi place când măcar o dată la 1000 de ani scriu dimineața. Azi spre exemplu chiar aș putea scrie despre dimineață. 🙂 De când mă știu mă trezesc ușor dimineața. Dacă trebuie, trebuie! Nu mă încurc. Când eram la grădiniță și Luca la școală deja, el trebuia să se trezească înainte mea. Nici atunci el nu se trezea ușor deloc. Venea mama sa-l trezească pe el și mă trezeam eu. Ea se întorcea la treburi și rămâneam eu să-l trezesc pe Luca. Vreme îndelungata am făcut asta, mult după ce nu mai eram la grădiniță.